Şi veioza a început sã pâlpâie...

Aşa am vãzut, în întunericul care încet-încet se lumina, cã începusem, cu ceva timp în urmã sã citesc cartea Doinei Cornea "Liberté?" (apãrutã la editura Criterion-Paris, 1990) o carte-document, cuprinzând o serie de interviuri luate dizidentei române de cãtre jurnalistul francez Michel Combes.

"La vie.../ Le Bonheur.../ Le Quotidien... / Les moments d’éternité... / Chaque matin... Chaque son.... / Chaque jour... Chaque "Pardon"... / Chaque "Merci"... Chaque "Je vous aime"… / … La confiance… L’espérance… / Toujours… Eternellement… »

Apa este foarte rece şi nu îndrãznesc decât sã mã botez în apa Mediteranei. Una, doua, trei. Gata! Ies la uscat şi mã aşez pe chaise longue. Dupã câteva minute soarele devine insuportabil. Caut în sac pãlãria de soare a bunicii, pe care a lucrat-o cu mâna ei. E din macramé, cu borurile largi cãzând pe frunte şi peste obraji. Bunica s-a dus, dar lucrul fãcut de mâna ei a dãinuit şi iatã, mã servesc de el chiar şi acum, dupã mai bine de 25 de ani.

Îmi aşez pãlãria pe faţã şi privesc la soare. Îmi intrã în ochi, divizat într-o mulţime de sori minusculi, strecuraţi prin porii pãlãriei. La contactul cu ţesãtura vrãjitã de mâna bunicii, soarele s-a fãcut ţãndãri. S-a spart deodatã în mii şi mii de bucãţele de soare, mici cât un vârf de ac. Dar fiecare bob de luminã are strãlucirea la fel de puternicã ca un ciorchine de soare întreg. Trebuie sã închid ochii. Privesc jocul ameţitor al broderiei care, oricât de deasã ar fi, nu este în stare sã opreascã elanul luminii solare.

Printr-un ochi al ţesãturii fine iau în primire spatiul geometric densenat de douã discuri transparente, care se suprapun partial. Fiecare disc este format dintr-o infinitate de cercuri concentrice şi dintr-o altã infinitate de segmente de cerc, diferenţiate prin culori, acoperind toatã paleta celor şapte culori ale curcubeului, învãluite în trena lor nesfârşitã de nuanţe. Privesc atent cele douã discuri transparente, desenate atât de ciudat şi atât de mãiestrit; ele par identice. Totuşi nu sunt. Discul de sus, uşor deplasat spre dreapta, deschide o perspectivã neaşteptatã. Ai spune cã este o felie subtire, de talie nanometricã, tãiatã din trunchiul unui arbore vechi cât lumea, care se deschide în profunzime, ca o pâlnie uriaşã.

Deodatã, scene din alte lumi încep sã defileze – realmente sã defileze prin faţa ochilor mei, întredeschişi. Nu, nu era o halucinaţie! Acele chipuri erau vii şi absolut convingãtoare; parcã priveam în rai prin gaura cheii. În timp ce le priveam, ascultam vocea lui Roah, animatorul acelei dimineţi, care ne invita cu vocea lui guturalã:

Ropotul de aplauze şi chiuiturile Carolinei m-au fãcut sã tresar. Pãlãria bunicii mi-a alunecat de pe faţã, târând cu ea, în nisipul aproape alb şi sidefiu, tot universul pe care îl avusesem cu numai câteva secunde înainte, sub ochi. Totul s-a petrecut cu o asemeanea repeziciune, încât n-am mai avut timp sã-i şoptesc lui Adam cel singur: Nu te grãbii! Şi nu plânge cã eşti singur... Ce sa faci tu în lumea noastrã? Sã-ţi dansezi serile, viaţa pe o scenã a vreunui hotel tunisian, unde femei bãtrâne şi obeze vin sã cumpere, pentru o noapte, trupuri tinere de bãştinaşi înfometaţi? Ce-ai face tu, cu inocenţa celui care a rãmas singur? Ai tropãi genial în ritmurile diabolice ale dansului irlandez, sau ale vreunui dans berber, pânã când picurii de sudoare amestecaţi cu praful ridicat din podea ţi-ar curge ca lacrimi de noroi pe faţã, aşa cum îi curgeau asearã lui Roah? Ţi-ai da, uşurat, zâmbetul jos de pe gurã, eliberându-te astfel de acel rictus obositor, încredinţat fiind cã lumea se uitã doar la picioarele tale, aşa cum face Roah? În limba lor, picioarele tale tot te-ar da de gol şi ar povesti cu artã subtilã drama ta, aşa cum ele au mãrturisit asearã drama lui Roah, cel cu corpul jumãtate adult, jumãtate copil.

O auzi pe Carolina? În seara asta îl va avea în pat pe Roah. L-a luat deja pe genunchi (ca pe nepoţelul ei de acasã) şi negociazã un preţ. Aici, în lumea noastrã totul se negociazã, mai ales inocenţa. Rãmâi aşa, singur cum eşti. Nici mãcar nu privi ce va deveni lumea. Fugi cât mai e timp! Şi mai ales nu tânji dupã Eva. Dupã Eva sau Carolina, sau... Roah nu a avut noroc. S-o fi aventurat şi el poate, acum câtãva vreme, prin porul vreunei pãlãrii de soare care nu a cãzut la timp de pe faţa vreunui turist întins pe plaja cu nisip alb. Şi aşa o fi intrat Roah în vârtejul opulenţei celui de-al 21-lea veac, cu trupul lui slab, sculptat de dans şi de foame, întrebându-se în clipele lui rare de luciditate: “Cum am ajuns eu aici? Cine m-a adus aici şi pentru ce?”

Vã mai aduceţi aminte de jocul de-a « sfoara » ? Decum primãvara dãdea în mugur, copiii ieşeau în mijlocul strãzii şi începeau împãrţeala: pe cine punem cap de sfoarã? Trebuiau aleşi doi şefi. Ce urma apoi? Fiecare cap de sfoarã îşi alegea echipa. “Cine vrea sã vinã la mine?" Şi se ducea fiecare, dupã preferinţe, dar şi dupã interes. Pe unii îi interesa sã meargã la şeful care era mai voinic: “Bili ştie sã ne ţinã în mânã, are muşchii tari şi echipa lui va câştiga sigur”. Alţii însã se gândeau altfel: "merg la Ciro, fiindcã e firav şi trebuie sã-l ajut sã tragã; şi eu, eu sunt puternic!” Chiar şi copiii pot face alegeri egoiste sau altruiste.
Dar cum se juca jocul de-a sfoara? Care erau regulile lui?

Se organizau douã tabere cu numãr egal de copii. În capul fiecãrui şir era “cel mai puternic”, ales prin vot. Ei, cei mai puternici, trebuiau sã stea faţã în faţã, ţinându-se de mânã şi sã menţinã integritatea "sforii". Ceilalţi copii, erau “sfoara”. Se ţineau unul de altul, pe dupã mijloc, formând o comunitate cu multe picioare, un fel de miriapod. Între cei doi miriapozi era o linie de frontierã, desenatã cu creta pe asfalt. Grupul care era tras de cealaltã parte a liniei de front, era cel care pierdea jocul. Şefii erau cei mai importanţi, ei având toatã puterea grupului concentratã în mâinile lor. Dar importanţi erau şi ceilalţi, cu minusculele lor puteri. Agãţaţi cu mâinile de hainele celui din faţã, încercau sã îşi testeze forţa fizicã. Rupeau fãrã milã cusãturile pe care bietele mame aveau sã le repare seara înainte de culcare, când îşi puneau hainele pe un spãtar de scaun. În fond, şi ei, cei mici din şir, erau importanţi şi toţi trãgeau şirul în aceeaşi parte. Toţi copiii sunt cinstiţi când se joacã.

Oglinda în care mă privesc mi le întoarce pe toate pe dos: mâna dreaptă devine mâna stângă, ochiul drept devine ochiul stâng, urechile, picioarele, totul. Oglinda păstrează proporţiile, nu trişează, sunt chiar eu cea de dincolo de oglindă şi eu o privesc pe ea, sau ea mă priveşte pe mine (nu are nici un fel de importanţă). Din fericire, oglinda e sinceră şi mă arată aşa cum sunt, doar că fiecare atom de-al meu, în corpul celălalt, - corpul meu virtual - apare pe dos. Eu şi «anti eu » din oglindã formãm o pereche ciudatã, în care fiecare parte este identicul şi totodatã opusul celeilalte pãrţi : atom-antiatom, stânga-dreapta, dreapta-stânga, înainte-îndãrãt, spre mine.

Oglinda e bună la suflet, ar putea să mă arate cu capul în jos, aşa cum se formează imaginea pe retină, dar nu, ea mă respectă, nu se joacă cu mine decât dacă eu încep jocul. Am luat un fir de liliac şi i l-am dat să-l miroasă. Gentilă, mi-a întins şi ea un fir de liliac. I-am pus sub nãri un flacon cu parfum, ea a fãcut la fel, dar m-a mustrat imediat pentru gestul meu provocator: "tu nu ştii cã mirosul nu are imagine în oglindã?" Am privit-o cu ochi blânzi, calzi şi rugãtori, dar ea mi-a întors o privire rece, încercãnatã şi plictisitã. Atunci am întrebat-o: "Aşadar nu vrei sã fim prietene... Vrei poate sã ne duşmãnim?" Oglinda a tãcut. I-am întors spatele, supãratã. Dar ea a fãcut la fel, ca sã-mi arate cã puţin îi pasã de mine. Neputincioasã, am luat o sãgeatã şi am îndreptat-o sprea Ea, sperând sã simtã şi ea durerea pe care o simţeam eu. Dar ea mi-a întors sãgeata. Punând mâna pe inimã, am cules pe degete câţiva picuri de sânge. Şi atunci am înţeles prima oarã cã sãgeţile, oricum ar fi ele, reale sau virtuale, produc întotdeauna rãni reale.

De la o vreme (de câteva luni încoace) îmi tot apar - te şi miri pe unde – inimioare. Se nasc din felurite materii organice şi anorganice, vii sau nevii. Apar şi dispar repede, dãinuind atâta timp cât sã le vãd eu, doar eu, şi nimeni altcineva.

Privind departe, peste liziera pãdurii, respir cald, regulat, pe o fereastrã îngheţatã : pe un petecuţ de geam apare o inimioarã din aburii mei metabolici, omeneşti. Stã aşa câteva secunde, cât sã am timp sã o remarc şi gata ! dispare! Îmi rãmâne doar nedumerirea, întrebarea şi ...

Şterg praful de pe pianul negru. Şterg insistent; praful e perfid şi se agaţã bine de porii lemnului; dar conul de luminã ce vine dinspre fereastrã aratã cu degetul, într-un colţ, ca un fel de mustrare: uite, aici n-ai şters bine! Acolo, a rãmas o inimioarã, micã, cât o mandarinã, o inimioarã... de praf. Stau şi nu ştiu ce sã fac; sã mai trec o datã pãmãtuful peste pian, sau sã o las aşa?... La ce bun, o inimã de praf?!... Cu mâneca fac un gest disperat şi gata! S-a ales praful de inimã...

Mã odihnesc. Cu capul pe un braţ al canapelei, privesc cerul prin fereastra acoperitã parţial de draperia portocalie, culoare pe care nu am ales-o la întâmplare. Aşa o sã am soare tot timpul în casã. Portocaliul îmi dã iluzia cã afarã vremea e însoritã şi dacã e vreme bunã eu mã simt bine, fãrã griji, fãrã angoase. Privesc cerul. Cade acum din el, o pasãre cu un firicel de uscãturã în cioc; îşi pregãteşte cuibul. Acea parte a ochiului care nu e focalizatã direct pe obiect, îmi face semn, discret: uitã-te un pic aici! Îmi las ochiul principal sã cerceteze acea cutã din draperie... O inimioarã de luminã coloratã de un discret curcubeu, se cuibãrise în faldurile mãrunte ale ţesãturii. Mã ridic de pe canapea, dar inimioara dispare. Mã reaşez pe canapea, în aceeaşi poziţie, ca sã o mai vãd o datã, dar nu mai vãd nimic. Inima de luminã coloratã nu a durat decât câteva secunde, atâta timp doar cât soarele a parcurs bizuteul oglinzii de cristal din perete.

Beau o ceaşcã de cafea cu caimac, aşa cum se cade unei bune cafele turceşti, fãcute la ibric şi nu la cefetierã. Din caimacul ce pluteşte la suprafaţa ceştii se desprinde, unduioasã ca o naiadã, o inimioarã albã. Se plimbã de colo-colo, ca sã o vãd. Mã uit la ea cum se roteşte, fãcâd piruete, ca prinsã în dansul dervişilor rotitori. Cochetã, se mai rotunjeşte un pic şi se face şi mai frumoasã. Inima palpitã în ceaşcã, strigã, capãtã volum şi vigoare şi viaţã. Acum pulseazã ca o inimã de om şi simte tot ca ea. Strigã dupã iubire şi cheamã libertatea.

Ceaşca i se pare prea strâmtã, şi atunci se roteşte, în interiorul micului perete al ceşcuţei cu raza de 5 cm, sporindu-şi iluzia de viaţã în mişcare. Dansând singurã, ea, inima de spumã, cu inima ei, înconjuratã, asistatã de sute de bule de aer prinse de pereţii ceştii, prin atât de puţin misteriosul efect al tensiunii superficiale, inima mea din ceaşca de cafea, se lasã atrasã, rostogolindu-se inconştientã, cãtre peretele ceştii. Crede cã pe acolo i se va deschide curând o poartã cãtre universul atât de râvnit şi visat în doar cele câteva secunde de existenţã. Mai efemerã decât l’Ephémère, inimioara din ceaşca de cafea se crede nemuritoare şi atunci îndrãzneşte. Face tot ce-i trece prin minte, sare peste obstacole, ignorând pericolele ce o pândesc pe tot discul fierbinte al spaţiului care i-a dat viaţã şi chiar dincolo de el.

Bulele de aer, cu reflexele lor furate curcubeului fierbinte, prinse într-o horã staticã şi haoticã, poate geloase pe inima mea atât de liberã şi inconştientã de pericolele ce o pândesc, o cheamã lângã ele: "Vino! Vinoooo!"

Inimioara mea de caimac se lasã, leneşã, sã alunece spre ele. Nu opune nici un fel de rezistenţã. Şi iat-o cã se alungeşte, îşi întinde cãtre ele corpul fãrã braţe, ca într-o chemare; se lasã deformatã de dor şi de speranţã, pânã la distrugere.

Perfide, bulele o atrag mai aproape, din ce în ce mai aproape, pânã o dizolvã complet. Aşa. Acum a dispãrut definitiv în masa de lichid cald pe care îl absorb, grãbitã, din ce în ce mai grabitã. Cafeaua se rãceşte. Bulele au dispãrut şi ele. Curând voi gusta solidul amãrui şi aspru.

Impasibilã, continui sã-mi sorb cafeaua, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe fund a rãmas doar zaţul negru, teribil de negru şi ameninţãtor, ca un doliu. Şi totuşi, distratã şi neutrã, iau ceaşca şi o dau la o parte, ca pe un obiect oarecare, ca pe un obiect neînsufleţit. Aşa cum am fãcut de fiecare datã când mi-am ucis inimile pe geamuri, pe pian, pe nisip, pe zãpadã, în pliurile perdelei, şi acum câteva minute, în ceaşca de cafea.... Dar în mine, de câte ori?...

Scriu pe muzicã de nai, înregistratã pe o casetã. Caseta am primit-o de la Paul D., un profesor belgian, cãruia îi plãcea mult muzica româneascã. Abia acum îmi dau seama cã nu l-am cunoscut întâmplãtor. Reascultând muzica lui preferatã îl aud şi pe el plângând într-o doinã, prins de notele care ies din naiul fremecat al lui Nicolae Pîrvu sau din cel al lui Simion Stanciu, « mes amis roumains » cum îi numea el.

Pe Paul D. l-am cunoscut la Ateneul din Marchin, un mare liceu din regiunea Huy-ului, unde am predat în 2003. Într-o zi, în timp ce luam masa la cantina şcolii, un bãtrânel grãsuliu şi volubil, de o extraordinarã erudiţie - cum aveam sã aflu curând - mi-a adresat cuvântul cu cea mai mare seninãtate:

Aşa m-am împrietenit eu cu acel om modest şi singur, coborât parcã din poveştile cu pitici de grãdinã. Prieteniile de suflet se nasc repede, aproape cu viteza fulgerului, fãrã sã te previnã; durata lor însã ţine o veşnicie, chiar şi dupã moarte.

Am convenit sã-i fac o vizitã peste varã. Rodul ei este acest text. I-am promis lui Paul cã am sã scriu despre el. Dar nu ştiam cum şi când voi avea ocazia sã public mãrturisirea lui. Îmi dau seama cã am fãcut bine atunci, cã am fost ghidatã de duhul bun, propunându-i sã-mi povesteascã câte ceva din viaţa lui. În curând avea sã fie prea târziu… Iatã textul scris acum trei ani.

Paul D. locuieşte aproape de Capela de la Marchin, în « ţara » Condroz-ului. O zonã de dealuri calme, domoale, care abia depãşesc 200 de metri altitudine, numeroase ferme şi sate compacte, curate şi tãcute, construite în "pierre du pays", care alterneazã cu vaste zone arboricole aparţinând câtorva ferme mari, iatã ce este ţara Condrozului. Acest spaţiu "mioritic" wallon este situat între o Wallonie industrialã, la nord, şi platoul Ardennilor, la sud. Este o zonã turisticã de o rarã frumuseţe, unde piatra şi pãdurea şi-au fãcut loc una alteia, întru armonia reliefului care încadreazã malurile Meusei.

Ieri, pe la 10 şi jumãtate, dupã ce am cumpãrat un pui fript, o tartã cu cãpşuni şi o sticlã de vin, am pornit spre cãsuţa albã aşezatã în fundul parcului, foarte aproape de locul în care sunt amplasate pavilioanele internatului şcolii. "Şi el are o cãsuţã albã, ca şi mine" am gândit decum am zãrit-o, la capãtul aleii din parc. Casa, nu prea mare şi cu faţada bãtrânã, scorojitã, ca o piele uzatã de timp, este aşezatã foarte aproape de Ateneul Prinţul Baudouin, într-un parc cu arbori seculari.

" - Je suis le roi de l’inattendu" – mi-a spus Paul D. decum i-am pãşit pragul. Nepotul meu cel mai mic m-a poreclit aşa. Şi chiar cã am trãit o viaţã extraordinarã!

Regele neaşteptatului mã aştepta în faţa casei. Se neliniştise cã întârziasem – rãtãcisem drumul. Era palid; avea o culoare care trecuse deja în acel alb-gri, culoarea unei morţi apropiate şi inevitabile, culoarea canceroşilor. Paul (el m-a rugat sã-l numesc astfel) este corpolent, poartã ochelari şi este foarte singur. Doamna directoare îl aşezase pe un scaun, pe marea estradã din sala de gimnasticã, în ultima zi de şcoalã, cu ocazia acordãrii premiilor. Era jenat şi stângaci, stând acolo plantat în mijlocul scenei, fãrã sã spunã nimic, ca un animal bãtrân şi uitat într-o cuşcã. Fusese pus alãturi de mari personalitãţi ale şcolii şi ale satului Marchin: primarul, economul şcolii, Dl. Durrier, şi Pisica (supraveghetorul), doamna directoare şi profesorul de francezã, Cangurul şi Marc. Luau cuvântul unul câte unul. Doar Paul rãmânea nemişcat şi palid, ca o zi fãrã soare. "Trebuie cã e bolnav" – mi-am spus când l-am vãzut atunci. "Este sigur bolnav" – gândeam ieri când mi-a luat mâna sã mi-o sãrute.

Mã invitã în micul salon care miroase tare a mucegai şi unde aerul este de nerespirat. Mobilele vechi şi prãfuite îi trãdeazã singurãtatea. Îmi spusese deja cã trãia singur. "Soţul nu-i gelos?" – mã întrebã el fãcându-mi cu ochiul. Soţia îi murise de cancer, cu mulţi ani în urmã, fiul lui, mort într-un accident de maşinã (fãcuse o crizã de epilepsie la volan), fata lui se sinucisese la 47 de ani. Îi muriserã toti fraţii şi toate surorile. Îi rãmãsese doar un nepot, cel care îl botezase Regele neaşteptatului. Era în Anglia pentru moment şi se însurase cu o angolezã care venise din Portugalia, la studii.

- Soţia mea, uite-o aici în pozã, era o fiinţã excepţionalã. Între noi a fost dragoste mare, dragoste la prima vedere. Ne-am întâlnit la Universitate la Liège, unde studiam amândoi literele. Eu sunt profesor de limbi germanice: englezã, germanã şi neerlandezã. Avea un temperament teribil.

- Era indiancã sau ţigancã ?

- Nici una nici alta. Era nãscutã aici dar îi plãcea sã se îmbrace ca indiencele sau ca ţigãncile. Ştii cã ţiganii sunt o ramurã a indienilor?

- Ştiu. Îmi place cultura boemianã, dar nu-mi plac când furã. La poliţie, când îi prinde, spun cã sunt români. Şi occidentalii spun cã românii sunt hoţi. Ceea ce nu e o regulã. Nu toţi belgienii sunt pedofili, nu toţi românii sunt ţigani şi nu toţi ţiganii sunt hoţi.

- Bineînţeles. Soţia mea seamãna cu o ţigancã, avea o piele negricioasã. Totuşi nu era ţigancã.

Ochii lui se pierd de-o datã printr-o fereastrã deschisã a memoriei: "oh, ce femeie am avut eu!".... Paul sare de la una la alta, fãrã sã-şi dea seama:

- Nu pot sã adorm pânã nu cânt la pian primul preludiu de Jean Sébastien Bach. Am douã degete lipsã; cu toate astea pot încã sã cânt; sunt un autodidact în materie de muzicã; tatãl meu cânta la orgã, unchiul meu – care era preot – cânta şi el la orgã, la bisericã; se pare cã sunt genele familiei. Eu sunt profesor de limbi germanice. Am predat engleza, germana şi neerlandeza. Prietenul meu… Cum se chema ?... Ştiţi...

- Ştii...

- Ştii? Nu ştii, fiindcã nu ţi-am spus. (Paul devine glumeţ). Am cãzut de pe scarã, de la o înãlţime de 6 metri. Am cãzut în cap. (Râde). E un adevãrat miracol cum am scãpat de la moarte sau de la o paralizie generalã. Tãiam viţa de vie uite-aici (îmi aratã viţa de sub fereastra salonului). Lucram de mai multe ore în plin soare; eram în costum de baie şi fãrã pãlãrie. Am fãcut insolaţie. M-au dus la spital la Bavière, fiindcã aici la Huy… De fapt salvarea m-a dus întâi la spitalul din Huy, dar nu erau locuri. Atunci m-au dus la Bavière. Profesorul Bonnal, care tocmai venise de la Marsilia…

Aici Paul a schimbat brusc subiectul. Avea probleme de concentrare, sau nu era încã decis cu ce sã înceapã? "J’ai vécu une vie extraordinaire!" – spunea el, încercând sã nu mã dezamãgeascã. Îl vãd frãmântându-şi mâinile grãsulii şi umede. Îşi pleacã ochii, ca pentru o reculegere... Plescãie din limbã, ca bãtrânii care nu ştiu ce decizie sã ia. Încearcã sã-mi povesteascã istoria tristei sale singurãtãţi: “ soţia mea a murit de un cancer şi fiul meu..."

- "Mi-ai povestit". Te rog sã mã tutuieşti.

- Ah, da. Profesorul Bonnal, acest drag profesor al neaşteptatului ! Eu intram pe o poartã a spitalului într-o ambulanţã, cu o vertebrã cervicalã sfãrâmatã, iar profesorul intra pe altã poartã a spitalului, ca sã ţinã o conferinţã. Tocmai gãsise o nouã metodã de a opera pe vertebrele cervicale. I-am servit de cobai. "Vrei sã te oprerez? Vreau!"A decupat o bucãţicã rotundã de aici – îmi aratã şoldul drept – şi a lipit-o între cele douã vertebre sãnãtoase. Şi-a mers! Era singura mea şansã sã nu rãmân paralizat pe viaţã şi am avut-o! Ciudat destin! Toatã viaţa mea a fost aşa: coincidenţe benefice care picau la momentul potrivit.

- Am un atlas stelar. Când e senin încerc sã citesc pe cer, ceea ce vãd în atlas.

- Ştii Paul, şi mie îmi palc stelele. (Paul parcã nici nu mã auzise. Se concentra sã-şi mai aminteascã ceva important din viaţa lui "extraordinarã").

- Unchiul meu, Keyon, era meteorolog ; oamenii îi spuneau "Domnu’ Jadot" şi avea un metru nouãzeci. Era importator de vinuri. Avea o memorie extraordinarã. Ştia sã-ţi recite în întregime tragedia Bérénice de Racine.

"- Cum, nu ştii ce-i acela un Boubien? E ãla care nu gãseşte niciodatã nimic."

Şi e adevãrat, sunt foarte distrat; aşa am fost de când mã ştiu, nu numai acum, la 80 de ani şi dupã ce am cazut în cap. Vezi? Notez totul aici, în acest caiet. Ieri am vãzut cutare film la ora cutare; am fãcut asta sau ailaltã; totul este notat aici. Toatã viaţa mea de zi cu zi e în caietul ãsta. "Alzheimer?" – îl întreb. "Nu, dar ceva în acest gen"... Reia povestirea :

- Keyon, vrei sã-mi reciţi un act din Bérénice ? "Vrei sã ţi-l recit de la coadã spre cap?" – mã întreabã unchiul. Ştii, keyon în wallonã înseamnã unchi. Şi mi l-a recitat fãrã cea mai micã dificultate. Era de o exactitudine extraordinarã. Oamenii ziceau " când domnu’ Jadot trece, toţi ne potrivim ceasurile". Primul meu aparat de fotografiat – un Laika – l-am avut la 10 ani în schimbul unor bonuri pentru ciocolatã...

Paul divagheazã şi vorbeşte de "ciocolata noastrã Côte d’or", cea mai bunã ciocolatã din lume. "A fost fabricatã pentru prima oarã în anii ’58, cu ocazia Expoziţiei internaţionale de la Bruxelles.

- Atunci când a fost prezentat şi "Atomium"?

- A, ştii deci de Atomium...

- Pãi cum sã nu ştiu?! L-am vãzut şi pe dinafarã şi pe dinauntru. Impresionant!

- A fost creat de Mr. A. Waterkeyn. Construcţia a început în ’55 şi a fost terminatã în‘58. Da’ ştii şi ce reprezintã?

- Sigur! Este o celulã din reţeaua cristalinã a fierului. Are opt ioni de Fe2+ în cele opt colţuri şi un ion Fe2+ în centru. Mi s-a spus cã fiecare "ion" de fier are un diametru de 30 metri şi cântãrşte 2400 de tone.

- Ştii cã totul este reprezentat la scarã? Este o celulã cristalinã mãritã de 165 bilioane de ori. Fiecare ion de Fe devine o salã sfericã, cum ai spus tu. Când iei masa într-unul dintre restaurantele "Atomium"-ului îţi poţi imagina cã ai luat masa în interiorul unui ion de Fe. Fascinant!

- Da, e absolut fascinant. Poţi sã mergi de la un ion la altul cu ascensoare şi cu scãri rulante, care trec prin "legãturile chimice" dintre ioni şi electroni (care nu sunt figuraţi, fiind foarte mici în comparaţie cu ionii pozitivi de fier). Legãturile chimice nu sunt altceva decât braţele metalice ce leagã sferele. Scãrile circulã prin aceste legãturi, ca şi electronii, legând acei ioni pozitivi.

- Hai cã ne-am pierdut amândoi prin reţeau de fier… Ce spuneam înainte?

- Da... Ciocolata noastrã belgianã "Côte d’or" a fost prezentatã tot atunci, la Expoziţia internaţionalã de la Bruxelles, din ‘58. Ciocolata asta era fabricatã la pavilionul "Côte d’or" şi atunci când s-au decis sã o fabrice la scarã mare, i-a rãmas marca "Côte d’or". Am fãcut poze cu acest aparat Laika timp de 40 de ani... Ştii când m-am nãscut ? Pe 11. 11. 22.

- Este Ziua Armistiţiului. Anul trecut, la aniversarea mea, nepotul cel mic care are 35 de ani, mi-a fãcut o surprizã; a rezervat 16 locuri într-un restaurant; toţi erau acolo: nepotul meu cel mic cu logodnica lui, şi nepoata mea din San Francisco care a fugit de-acasã la 14 ani, şi care a fãcut paraşutism şi studii; a primit o bursã la Toronto şi nu s-a mai întors niciodatã pânã în acea zi, la aniversarea celor 80 de ani ai mei... (Paul pierde şirul):

- Am avut şi o fracturã de craniu, dupã ce am cãzut de pe scarã. Şi asta m-a costat ceva, aici în emisfera stângã… unde se gãsesc centri nervoşi ai raţiunii. Noroc cu profesorul Bonnal, cã azi aş fi fost paralizat. Doar memoria mã şicaneazã...

- Dar rezonezi foarte bine, Paul. Continuã, fãrã sã îţi pese de renghiurile memoriei! Tot ce spui e interesant.

Ştiam cât de mult le place bãtrânilor sã-şi aminteascã ; ei trãiesc în acelaşi ritm cu imaginile care le ies din creier şi pe care le oferã ca pe un dar de preţ intelocutorilor, de cele mai multe ori plictisiţi. Sunt fericiţi, redevin tineri şi uitã de necazuri.

- Am un cancer de prostatã ; am fost operat, dar e tot acolo… Am pierdut soţia şi cei doi copii şi chiar şi primul nepot a murit; era în leagãn; viaţa mea a fost atât de zbuciumatã în ultima perioadã... Din contrã, la început ea a pornit bine. Nevasta mea – o femeie minunatã; ce temperament!... N-am mai fãcut dragoste de mai bine de 20 de ani; ultima oarã era cu un an înainte de moartea soţiei mele.... Soţul tãu nu e gelos?

- Nu, bineînţeles cã nu-i gelos. Dupã cum vezi, eu am prieteni doar printre copii şi oameni bãtrâni. Aşa cã nu-i nici un pericol nici cu unii nici cu alţii.... Dar continuã, Paul! Spune ce vrei, am venit ca sã te ascult şi ca sã iau câteva notiţe din când în când... Spune-mi, cum a luat fiinţã şcoala de aici, unde am predat şi eu anul acesta? Mã intereseazã istoria ei. (Reia firul amintirilor):

- 14 septembrie ’44, ziua eliberãrii Huy-ului. Armata americanã a intrat în Huy ca sã-i goneascã pe nemţi. Chiar atunci am cunoscut-o şi eu pe soţia mea; eram amândoi studenţi. Veneam de la o expoziţie Marc Chagall, organizatã la Liège. Eram într-un tren care mã ducea la Bruxelles când l-am reîntâlnit pe Jean. Îl cunoşteam demult ; fãcuserãm şcoala împreunã şi dupã aceea am lucrat ca brancardieri la Lourdes. El era îmbrãcat în sutanã.

- Eşti preot ?

- Da. Am înfiinţat în ’42 o şcoalã pentru orfanii de rãzboi.

- Unde anume la Marchin? Din câte ştiu eu sunt uzine acolo.

- Chiar aşa. Şcoala este chiar lângã uzinã. La Fourneau.

- Ştiu cã Şcoala Prinţul Baudouin se închide – îi spun eu.

Pe atunci Ateneul Prinţul Baudouin era o şcoalã particularã a vechilor combatanţi de rãzboi. Şi nu mai erau fonduri.... – mã lãmureşte Paul şi continuã:

- Nu, nu se închide nimic! Eu tocmai mã pregãtesc sã dau cursuri acolo – îmi spune prietenul meu. Aşa am ajuns eu sã dau cursuri la Marchin. Decum am pus piciorul am pus şi inima. Am fost şi traducãtor…

- Universitatea Marabout mi-a propus o traducere a unei biografii a lui Gandhi, din englezã; 500 de pagini... Am folosit dicţionarul doar de 10 ori. Autorul acestei lucrãri era B.R. Nanda. A fost publicatã în ’69, pentru cea de-a o suta aniversare a naşterii lui Gandhi. Dupã apariţia lucrãrii am primit o telegramã: " Guvernul indian are plãcerea de a vã invita sã faceţi o excursie de 3 sãptãmâni în India". Totul era gratuit, transportul, hotelul, serviciile. Magnific! Ce viaţã extraordinarã am avut ! Guvernul numise un emisar care venea zilnic sã mã întrebe dacã eram mulţumit. Am devenit de-odatã o mare personalitate. Am vizitat Bombay, Delhi, Calcutta...
Cobor la Bombay ca sã iau avionul spre Delhi. Acolo eram invitat la un congres cu tema : «  Ce au devenit ideile lui Gandhi ? » Era prezent şi Abbé Pierre, printre alte personalitãţi. Intru în sala de congres, unde nu era decât o singurã persoanã. Se prezintã: mã numesc Nanda. Ce coincidenţã! Mã invitã la el ; de fapt noi locuiam în acelaşi hotel, dar nu ştiam, nici unul nici celãlalt. Mã întreabã dacã aş vrea sã merg cu el la Taj Mahal. « Da, vreau ». A doua zi ne-am dus la garã. Ce nebunie era pe peron ! Oamenii se culcau pe jos, pe marginea trotoarului, în aşteptarea trenului. La un moment dat se aude o voce la interfon : "Sarep Düchezni ! Sarep Düchezni!" 

- Era un mesager care striga numele meu la interfon, în indianã. Mã cãuta fiindcã Guvernul indian se decisese sã adauge la tren un mare vagon, cu salã de mese, living, salã de baie, dormitor... Şi nu aveam decât douã ore de mers cu trenul, ţine cont ! Vagonul fusese ataşat la tren pentru vice-regele Indiilor, Lordul Mountbatten. Ceea ce mã jena în toatã povestea asta era cã noi doi, eu şi vice-regele Indiilor, plus un servitor, ocupam un singur vagon; indienii de rând nu puteau intra şi de curioşi ce erau, se agãţau de uşa exterioarã şi spânzurau ca boabele de struguri pe ciorchine. Vice-regele începe o conversaţie despre hinduşi :

- Ştiaţi cã hinduşii nu au toalete ca ale noastre ? Au anumite ritualuri ; de exemplu le este interzis sã mãnânce cu mâna stângã.

- Fiindcã îşi sterg fundul cu mâna stângã ; ei mãnâncã şi preparã mâncarea întotdeauna cu dreapta – îmi spune lordul Mountbatten.

Erau case mici la aproximativ 500 de metri de garã ; oamenii veneau sã-şi facã nevoile de-a lungul cãii ferate.

- La 25 km de Madras era o şcoalã numitã Kalakshetra. Fusesem invitat sã urmez un curs de dans şi de muzicã. Dar îţi trebuie 3 ani doar ca sã înveţi poziţia degetelor, fiindcã fiecare poziţie spune ceva ; poţi deveni dansatoare doar de la 18 ani în sus. Trebuie timp. Ravishankar nu era acolo. La ieşire, guvernatorul mã ia în maşinã şi-mi zice :

- Aţi auzit la radio cã laureatul premiului Nobel de literaturã, Bertrand Russel, a decedat? (Era în anii ’70). 200 de studenţi în filologie vã aşteaptã.

- De ce mã aşteaptã?

- Ca sã le vorbiţi despre Russel. Aşteaptã un discurs.

Imagineazã-ţi, 200 de studenţi aşezaţi în floare de lotus, în jurul unei estrade pline de lumânãri şi mirosind a tãmâie. Le vorbesc despre Bertrand Russel. Din fericire citisem cu numai trei luni în urmã o carte de-a lui Russel, pe când fãceam inventarul carţilor despre educaţie. Era în perioada stagiului la Universitatea din Liège. E formidabil! Eu nu cãutasem cartea; a cãzut în mâna mea aşa, din cer.

- Şi eu am deseori astfel de experienţe ciudate cu cãrţile ; s-ar pãrea cã anumite cãrţi ne înţeleg şi ne cautã compania ; ele vin sub ochii noştri la timpul potrivit. Deîndatã ce-mi pun o întrebare mai profundã, care necesitã multe cunoştinţe şi explicaţii, dau de o carte. Şi cartea îmi dezvãluie tot secretul. Dintotdeauna am spus cã acele cãrţi sunt prietenii mei cei mai sinceri; nu ezitã sã-ţi dea soluţiile cele mai neaşteptate la tot felul de probleme.

- Da... Pentru mine era uşor sã le vorbesc despre Russel. (Adaugã râzând):

- Mai greu era sã stau acolo, pe micul podium, cu picioarele încrucişate în floare de lotus... Voi avea în curând 81 de ani. Am început conferinţa cu un citat din Russel: "L’ennui dans ce monde c’est que les idiots sont sûrs d’eux et les gens sensés, pleins de doutes ». M-au aplaudat. Le-am spus câte ceva despre omul Russel, despre educaţia lui. Era din neam de nobili; lord, din câte ştiu. Cei din familia lui erau forate religioşi, mai ales bunicii care l-au crescut dupã moartea pãrinţilor lui. A rãmas orfan de mic, parcã avea 4 sau 5 ani. De mic era depresiv şi a vrut sã se sinucidã de câteva ori. S-a vindecat cu geometria lui Euclid. Mai târziu a formulat celebrul "paradox al lui Russel", ceva referitor la teoria ansamblurilor, n-aş putea sã-ţi explic exact, fiindcã eu nu mã pricep la matematicã. Dar îmi amintesc de "paradoxul bãrbierului", tot al lui Russel. Îl ştii?

- Paradoxul bãrbierului zice cã "bãrbierul trebuie sã radã doar pe acei oameni care nu se rad ei înşişi". Dar pe bãrbier cine-l rade? Nu se rade el singur? Dacã e sã luãm de bunã afirmaţia de mai sus, bãrbierul va umbla veşnic nebãrbierit! Era şi matematician şi filozof. A avut idei pacifiste şi s-a aliniat ideilor lui Einstein; luptau împotriva proliferãrii armelor atomice. A fãcut şi închisoare de mai multe ori, pentru ideile lui pacifiste. A simpatizat o vreme cu bolşevicii şi a fost şi în URSS, prin anii ‘20; dar s-a întors repede şi dezgustat. A renunţat pânã la urmã la bolşevism şi s-a apucat serios de filozofie. A deschis şi o şcoalã. A fost un eminent educator umanist. A avut mulţi copii, şi multe cãsãtorii, vreo patru... În anii ‘50 a luat premiul Nobel pentru literaturã şi pentru tot ce fãcuse el pentru lumea asta a noastrã, mereu zbuciumatã. A dat cursuri prin China, URSS şi America. Dar americanilor le cam stãtea în gât decând cu poziţia lui contra rãzboiului din Vietnam. L-au dat afarã sub motiv cã nu era "moralmente adaptat". A revoluţionat şi filozofia cu "filozofia analiticã" şi cu "atomismul logic".

- Ce cãrţi a scris?

- Eu îmi amintesc de douã cãrţi filozofice: « Signification et vérité » şi « La connaissance humaine ».

- N-am citit nimic de Russel…Aş fi vrut sã asist la acea conferinţã.

- Întâmplarea face cã elevii de la a 11-a şi a 12-a vin sã-mi cearã sã le ţin o conferinţã în Pavilionul Bayard aici, la Ateneul din Marchin.

- Sunt elevii pe care i-am avut şi eu în grijã anul acesta? (Paul nu ia seama la intervenţia mea şi continuã sã avanseze cu maceta în mânã prin amintiri).

- Dar este acelaşi Dumnezeu, ca şi la noi la creştini sau ca la evrei.

- Da, aşa-i. Cunoşti Martorii lui Yehova?

- Eu nu-i las niciodatã sã-mi calce pragul. Atunci se enerveazã şi mã întreabã "de ce?" Le rãspund : « Pentru cã Allah… » « Care Allah ? Yahve ! » - spun ei. Şi eu le rãspund : « Domnilor, mi-aţi dat cheia tuturor rãzboaielor dintre religii."

Paul cade pe gânduri. Îşi aminteşte. Dupã o scurtã pauzã reia dialogul:

- Le Père Pire a murit în ’69 la Louvain, în urma unei operaţii nereuşite. Nu avea decât 59 de ani. Dar câte n-a fãcut omul ãsta în viaţa lui pentru oameni, pentru cei necãjiţi! El a fost cel care a inventat lagãrele pentru refugiaţi. Primul lagãr din lume a fost construit în anii ‘50, de el. A luat Premiul Nobel pentru pace în ‘48 sau în ‘58… Nu mai îmi amintesc... Cred cã era totuşi în ‘58. În aparenţã era un dur. A fost şi omonier în armatã. A avut o copilãrie nefericitã. Pe când era încã tânãr a izbucnit primul rãzboi mondial. Ai lui s-au refugiat în Franţa. Bunicul lui, care a refuzat exilul a fost împuşcat de nemţi chiar în faţa casei lor. Taicã-su era un om tare rigid. Cred cã lui îi semãna, dar avea o bunãtate anume şi milã pentru sãraci şi pentru refugiaţi în general. A creat acele Insule ale Pãcii, trei sau patru în India şi una în Guinea.

- Sunt locuri special create pentru sãraci, cã sã înveţe sã citeascã şi sã scrie. Aceste "insule" s-au extins în lumea întreagã. Avea o mare slãbiciune pentru cei nevoiaşi şi nu fãcea distincţie între religii "parmi les gens d’autres confessions je me sens comme le poisson dans l’eau" – îi plãcea sã spunã. A fãcut parte din ordinul Fraţilor Dominicani de la Huy, au Couvent de Sarte, unde a intrat de la 18 ani.

- Paul, cum ştii atâtea lucruri despre el ?

- Cum sã nu ştiu? Eram ca şi vecini, locuia la câţiva kilometri de mine. A fãcut studii de teologie şi filozofie şi a devenit preot. O mare personalitate! A mai fãcut şi ştiinţe politice la Universitatea din Louvain. A fost aumonier pe timpul rezistenţei, în cel de-al doilea rãzboi mondial. Apoi a revenit la Huy, unde împreunã cu surorile din Couvent se ocupau de copiii sãraci. Avea o adevãratã vocaţie pentru tot ce era legat de om. I-a ajutat mult pe refugiaţii din lagãre. El a fãcut sã se construiascã, în special în Germania şi-n Austria, sate întregi pentru familii care fugeau de regimul sovietic, în perioada stalinistã. În total şapte sate europene care erau construite pentru integrarea refugiaţior care veneu din Europa de est. A fãcut mult şi pentru bãtrâni, pentru cei singuri. De toţi s-a ocupat père Pire cu inima lui largã. Primea sute de scrisori din toatã ţara: "Vrem sã venim sã construim case". Într-o zi Père Pire vine la mine:

- Aş vrea sã creez la Huy un Centrul Mahatma Gandhi. (Acest centru se aflã azi la Namur). S-a deplasat special ca sã-mi spunã asta. Între el şi Gandhi era o mare asemãnare: amândoi aveau vocaţia milei pentru specia umanã. Aşa mi-a spus atunci: cã ar vrea sã creeze la Huy un Centru Mahatma Gandhi. Şi chiar s-a creat în anii ‘60 acest centru la Huy-Tihange; dupã trei ani s-a tranformat în "Université de paix". A luat în ‘77 le Prix Schweitzer de la philosophie et de la culture. Dar Père Pire murise deja, prin ‘69 cred. Toate asociaţiile fondate de Père Pire, celulele Universitãţii de Pace, sunt situate aici la Huy, rue du Marché, tu connais. L’Université de Paix a fost recunoscutã ca şcoalã asociatã din sistemul UNESCO şi în ‘87 a primit le Prix " Messager de la Paix " des Nations-Unies. Colosal !

- Care erau relaţiile cu elevii dumneavoastrã ?

- Nu fãceam nimic fãrã sã le cer pãrerea elevilor mei. Erau respectuoşi, gentili. La orele de englezã îi învãţam textele de pe muzica Beatles-ilor. Nevastã-mea îmi zice-ntr-o zi : "Invitã-i la noi acasã!" Şi de atunci îi invit mereu în fiecare sâmbãtã seara. Le pun muzicã clasicã, jazz şi muzicã etnicã. Le-am pus şi muzicã româneascã, cântatã la nai de Pîrvu şi Simion Stanciu. Am aici o casetã cu ei; am pregãtit-o pentru tine. Mi-au dat-o chiar ei, când au dat concerte la Bruxelles.

Paul pleacã încet, ţinându-se de mobile. Dintr-un mic dulap de lemn vechi scoate o casetã:

- Pe faţa A este Nicolae Pîrvu. Pe faţa B este orchestra simfonicã din Zürich care-l acompaniazã pe Simion Stanciu, prietenul lui Gheorghe Zamfir. Orchestra i-a propus lui Simion Stanciu sã înlocuiascã flautul clasic cu naiul; asta când au cântat suita în si minor de Jean Sébastien Bach. Ţi-am mai pus aici şi muzicã de Zamfir şi câteva bucãţi bãnãţene.

Vãdit emoţionatã, scot şi eu din geantã discul cu muzica mea, pregãtitã anume pentru Paul. Iatã, noi fãcusem gestul ca în oglindã. Dupã acest scurt intermezzo, Paul reia discuţia întreruptã:

- Elevii mei mi-au zis: "O sã cerem domnului director sã ne ţineţi un curs de istoria muzicii." N-au avut succes. Cu toate astea, eu le dau acest curs în fiecare sâmbãtã seara, la mine, fãcându-i sã asculte muzicã. Sunt oameni în toatã firea, au peste 50 de ani şi tot mai vin în fiecare sâmbãtã seara sã le dau curs. Nu adorm niciodatã înainte de a fi cântat la pian preludiul de Bach. Tatãl meu era organist, unchiul meu cânta la patru instrumente… Eu n-am fãcut conservatorul, dar ştiu sã cânt bine la pian.

Paul pare obosit. Nu mai ştie ce sã-mi spunã şi iarãşi îşi frãmântã mâinile grãsulii. Îi propun sã mâncãm ceva.

Pare încântat. Mã invitã în mica sufragerie care miroase a mucegai. Aranjase deja masa. Într-o parte pusese douã tacâmuri pe douã şervete de pai. Pe cealaltã parte a mesei, se înghesuiau foarfeci, pixuri, un caiet unde Paul nota tot ce fãcea zilnic.

Tai puiul, Paul destupã sticla cu vin "Chateau Sarati" (Castelul Sãraţi) pe care o adusesem. Paul toarnã vin în cupe de cristal. Discuţia noastrã prinde din nou viaţã; cu Paul e foarte uşor. Îi place sã vorbeascã; se vede bine cã nu are prea des ocazia de a-şi etala amintirile. Ia o gurã de vin. Îl plimbã îndelung prin gurã, cu gemete de plãcere: « E bun, o, da, foarte bun acest Sarati ! »

- În aceastã grãdinã – face un gest ca sã-mi arate curtea exterioarã care pãtrunde prin fereastra cam murdarã, semn cã femeia de serviciu nu prea dã pe la Paul – în aceastã grãdinã s-au aşezat alãturi de mine la masã, mai multe personalitãţi. Una dintre ele a fost Oppenheimer.

- Vorbeşti despre fabricantul bombei atomice ?

- Da, chiar el a fost aici în grãdinã. Père Pire, care era şeful Universitãţii de Pace, de fapt aceastã universitate nu era altceva decât vechiul centru Mahatma Gandhi… 45 sau 50 de ţãri faceau parte. Erau oameni de peste tot. Se vorbeau toate limbile pãmântului. Ce atmosferã !... Magnifique !... Ce ziceam ?...

- Aşadar oraşul Dinant nu e celebru numai datoritã lui Adolf Sax, inventatorul saxofonului.

- Deci ştii... L-a inventat când a împlinit 20 de ani; era pe 20 martie 1846. A fabricat în total 14 saxofoane, cu diferite tonalitãţi: basse, bariton, tenor şi chiar soprano şi sopranino. Au supravieţuit pânã astãzi. Dar vorbeam de altceva…

- Spuneai ceva de Père Pire şi Oppenheimer.

- Da… Cum a ajuns Oppenheimer la mine ? Profesorul Oppenheimer tocmai îi scria prefaţa la o carte de-a lui Pire, scrisã parcã cu altcineva, în colaborare; "Building peace". Père Pire l-a invitat pe Oppenheimer la Ateneul din Marchin. Şi cum eu eram profesor aici şi în plus mai locuiam şi în parc, Père Pire l-a invitat la mine. Era aşezat acolo...

- L-am întrebat atunci dacã nu avea vreo problemã de conştiintã. Mi-a rãspuns cã nemţii ar fi avut oricum bomba, care se fabrica în acel moment în Suedia. Mi-a spus cã fusese numit directorul MIT (Massachusetts Institute of Technology), în locul lui Einstein. Trebuia sã se fabrice a doua bombã atomicã, încã şi mai puternicã. El a refuzat. I-a spus preşedintelui: "Nu mai suntem în rãzboi. De ce sã mai fabricãm încã o bombã, şi mai puternicã?" A fost expulzat de la acel institut. Era prin anii ’54. A plecat în Elveţia. Era pe timpul lui McCarthy. Şi Charlie Chaplin a fost expulzat în aceeaşi perioadã, fiind acuzat de contacte cu comuniştii ruşi. A fost reabilitat puţin înainte de moarte.

- Cred şi eu. Daca a stat la ea Oppenheimer...

- Dar stai sã vezi! N-a fost singurul. Un alt mare om al timpurilor noastre s-a aşezat la aceastã masã: John Howard Griffin. Dupã ce şi-a fãcut studiile în Franta, în loc sã se întoarcã la Dallas, unde se nãscuse, el şi-a zis : « O sã plec la Münich; o sã cunosc regimul nazist de aproape. » Şi a rãmas în Europa. Era un antirasist convins. Era scriitor, musician şi medic. A fãcut studii la Tours şi la Poitiers în Franţa, studii de literaturã şi de medicinã. El a inventat muzica folositã ca terapie; a urmat cursurile Conservatorului din Fontainbleau, unde i-a avut ca profesori pe Nadia Boulanger, dar şi pe alţii, nu mai ştiu... Era specialist în chant grégorien. Pasiunea lui pentru muzicã o moştenise de la mama lui, care era pianistã. Griffin a servit ca medic în armata rezistenţei franceze şi a ajutat mulţi evrei sã scape de prigoana nazistã. Timp de 12 ani a fost orb. A scris însã în acea perioadã multe nuvele şi un jurnal; 20 de volume, atât de mult a scris. A fost un antirasist, cum spuneam...

- Şi eu sunt antirasistã, cred cã-ţi imaginezi. De fapt cei ce practicã rasismul îţi pun o etichetã, una care sã le facã jocul; cã nu eşti ca ei, cã eşti diferit, cã vrei sã-ţi impui ideile. Ce conteazã dacã ideile tale sunt juste? Simplul fapt cã eşti strãin îi scoate din minţi.

- Soţia mea zicea, apropos de rasism: "Rasismul este un comerţ de etichete".

- Chiar aşa! O altã etichetã pe care ţi-o lipesc este religia ta. Trebuie sã ai un anumit grad de culturã ca sã-ţi dai seama cã toate religiile sunt bune, cã toate afirmã şi propagã aceleaşi lucruri, dar cã oamenii le deformeazã conţinutul şi mesajul. Religiile sunt bune, doar unii oameni sunt rãi. Dar te rog sã continui, Paul. Iartã-mã cã te-am întrerupt. Aşadar Griffin a trãit printre nazişti.

- Da. A priceput foarte repede cum e cu rasismul între albi. Dupã aceea, a cãutat sã înţeleagã cum e cu rasismul între negri şi albi. Aşa cã s-a întors în Statele Unite, a reflectat ani de zile şi şi-a spus: " singura cale de a lupta împotriva rasismului negru este sã devin eu însumi negru". S-a dus la medicul lui ca sã-l facã negru. I s-a spus cã o sã moarã dupã aceea, dar el n-a vrut sã cedeze. A devenit deci negru şi a plecat în sud, la Cotton State, unde a trãit pânã la moarte; a murit cred prin anii ‘80. A descris toatã aceastã experienţã în cartea lui "Black like me". Chiar începând cu a doua zi dupã publicarea cãrţii a început sã primeascã ameninţãri cu moartea. În fiecare zi! Şi ameninţãrile veneau de la albii din Sud. Atunci şi-a trimis nevasta şi copiii în Mexic. El însã n-a vrut sã emigreze. Preşedintele Kennedy l-a numit consilier principal pentru afacerile negrilor. Îl trimitea de fiecare datã când era vreun conflict cu ei. Într-o zi l-au gãsit mort. Medicul lui a constatat cã fãcuse un « arrêt cardiaque ». Dupã un an i s-a tradus cartea în francezã "Dans la peau d’un noir". A venit şi s-a odihnit aici, în grãdina mea (Paul îmi arãtã iarãşi mãsuţa de metal ruginitã). Griffin îmi spunea adesea: " cea mai frumoasã ţarã din lume este cea a Condrozului". A redevenit alb şi a murit... 18 august 2003

*

Aici se opreşte discuţia mea cu Paul, din acea zi de august. L-am cãutat la telefon, dupã câteva luni. Îi promisesem o invitaţie la masã. Dar mi-a rãspuns robotul. De Crãciun m-a sunat sã-mi spunã cã fusese internat pentru o nouã intevenţie chirurgicalã. L-am mai cãutat, un an mai târziu. Dar era tot robotul; de data aceasta spunea clar: "le numéro n’est pas attribué". Îşi duce oare zilele într-un cãmin de bãtrâni? A murit, singur şi uitat de lume? Cine ştie?... Mã ţin de cuvânt şi public acea "cartea de o zi », scrisã în urma vizitei fãcute de Sfântã Mãrie. Fiindcã Paul mi-a spus atunci lucruri extraordinare, care ar fi putut constitui o carte, dacã el ar mai fi avut sã-mi dea, din viaţa lui, mai multe zile. Dar nu a mai avut.

El nu mai este de gãsit. Dar, lucru ciudat, mi-a apãrut din nou printr-o serie de coincidenţe. Începând curãţenia pentru Paşti, am scos dintr-un sertar o mulţime de casete. Printre ele era şi o casetã cu un scris mãrunt, şcolãresc: "Musique roumaine pour madame Antonia". Am reascultat caseta şi am dansat singurã în faţa oglinzii, pe muzica lui Nicolae Pîrvu şi Simion Stanciu. Dansam şi îmi dãduserã lacrimile, nu ştiu de ce... Dansam singurã, nu ca "grecii" din nuvela Marianei Brãescu, care jucau toţi laolaltã, îmbrãţişati în horã. Eu dansam singurã în faţa oglinzii şi se înfiora carnea pe mine ascultând naiul lui Simion Stanciu, cel care înlocuise flautul în celebra suitã în si minor a lui Bach, cântatã cu filarmonica din Zürich.

Şi de-odatã, ca prin miracol, nu m-am mai simţit singurã. Paul se amestecase cu sunetele de nai şi îmi spunea: "Ce viaţã extraordinarã am avut! Moi, le roi de l’inattendu..."...

Regele neaşteptatului îmi lãsase în mânã în acea varã, în acea zi, douã chei, cãrora aveam sã le înţeleg mult mai târziu rostul: muzica şi scrisul.

Un ciudat joc de coincidenţe mi-a redat dorinţa de a scrie urmarea poveştii lui Paul D., supranumit "Regele neaşteptatului". Nu demult m-a sunat o veche prietenã din copilãrie care locuieşte în Canada. Printre altele îmi spune cât de mult i-a plãcut eseul despre Paul D., pe care l-a citit într-o publicaţie pe internet. Aşadar Paul D. face turul lumii: a voiajat pânã acum în România, Germania, Australia şi Canada.

Anul trecut, fãcând curãţenia pentru Paşti, am dat peste o casetã cu muzicã româneascã, datã în dar de Paul. Aşa s-a nãscut "Regele neaşteptatului". Anul acesta, tot înainte de Paşti, un fost elev de-al lui Paul, domnul Philippe S., mi-a dat vestea cea mare: Paul D. trãieşte şi se aflã într-o casã de bãtrâni, "Les jolis bois".

Când un pãrinte trecut în cealaltã lume ni se aratã viu într-un vis, o fericire imensã ne inundã. Aşa s-a întâmplat şi cu mine, aflând cã Paul este în viaţã.
I-am fãcut o vizitã pe 25 martie, o vizitã anunţatã, pe care Paul era nerãbdãtor sã o primeascã. L-am gãsit în tête à tête cu televizorul. Casa de bãtrâni se aflã într-un loc calm, înverzit, cu o frumoasã privelişte: de o parte parcul, şi de cealaltã, o catedralã care poartã în cãuşul unui perete o statuie albã a Madonei.

Am ajuns la el într-o frumoasã duminicã însoritã şi rãcoroasã. Casa de bãtrâni este foarte cochetã şi bine gânditã: are cabinet medical, salon de coafurã şi resturant la subsol. Fiecare pensionar are un fel de garsonierã, în care este "la el acasã". Nu ştiam numãrul camerei, aşa cã am luat la rând fiecare uşã şi am trecut în revistã o mulţime de nume şi fotografii ale celor aflaţi în pensiune. Pe Paul l-am gãsit la etajul întâi, zâmbindu-mi jovial dintr-o pozã lipitã pe uşã. Luase deja masa şi se aproapiase mult de televizor, ca şi cum ar fi stat la taifas cu un prieten vechi. Când am intrat, m-a privit un pic nedumerit (cred cã nu-şi mai amintea bine cine sunt). Dupã câteva precizãri m-a recunoscut. Am petrecut împreunã douã ore, tãifãsuind, depãnând amintiri de datã recentã, în timp ce sorbeam din vinul alb şi dulce, un murfatlar de Odobeşti.

Eu mã pun imediat pe treabã şi scot din geantã eseul "Le roi de l’inattendu". De când am aflat cã trãieşte, ardeam de nerãbdare sã-i dau de ştire cã i-am publicat pe web povestea vieţii.

Opera a fost iniţiatã de artist la vârsta de 70 de ani şi a fost terminatã la 98 de ani. Macheta reprezintã un proiect de construcţie al unui centru unificator al tuturor bisericilor din lume, indiferent de religie sau de confesiune - "Il Tempio di Cristo Re" (în imagine).

Un text explicativ precizeazã cã "aceastã operã constituie o cale spre dialog între religii, pe baza abolirii tuturor rãzboaielor, în scopul atingerii pãcii universale". Templul este o construcţie având forma unei cupole în stil bizantin, unde fiecare ţarã din lume este reprezentatã printr-o bisericã sau un alt loc de cult al religiei reprezentative, peste care vegheazã sfântul protector al naţiunii. Am avut plãcuta surprizã sã constat cã România, vegheatã de Sfântul Andrei, era reprezentatã prin macheta Mãnãstirii Curtea de Argeş (în imagine), reprodusã în lemn cu multã meticulozitate şi virtuozitate.

În timp ce admiram bogatele elemente decorative din bazilica Sant Ignatio din Roma, ca de exemplu picturile murale în culori pastel ori superbul mozaic al Fecioarei cu pruncul, paşii se fãceau din ce în ce mai rari. Atât de rari încât nici nu mi-am dat seama cã mã oprisem demult ca sã ascult suita în si minor de Bach, cântatã de orchestra filarmonica din Zürich, în care flautul clasic a fost înlocuit cu naiul lui Gheorghe Zamfir şi al lui Simion Stanciu. Ciudatã coincidenţã... Cu numai douã sãptãmâni în urmã, vizitându-l pe Paul D., îi dãruisem o copie a casetei pe care el însuşi mi-o dãduse cu patru ani în urmã. Mã rugase sã-i fac şi lui o copie, fiindcã – spunea el – discul original se pieduse în timpul mutãrii.

Aceast lucru bizar mi-a reconfirmat ceea ce demult ştiam din propriile mele experienţe de viaţã: cã nimic în aceastã lume nu este întâmplãtor şi cã toate câte ni se întâmplã se leagã pentru a da un sens vieţii noastre terestre. 5 mai 2007

Faptul în sine era uşor de reconstituit şi nu ascundea nimic misterios, la prima vedere. Udasem decusearã, din abundenţã, planta din mica jardinierã suspendatã deasupra caloriferului. Apa şi pãmântul au fãcut restul. Contemplând desenul cu evlavie, am luat un creion fin şi am întãrit conturul vag al trãsãturilor. Mi-era teamã sã nu disparã tot atât de neaşteptat precum apãruserã.

Atunci m-am gândit cã Cineva a desenat Chipul lui Iisus în trei ipostaze. Iisus care ne priveşte drept în faţã, trist, cu milã şi cu scepticism, este îmbãtrânit şi are un semn pe frunte. Profilul din stânga, este un chip de om tânãr şi nepãsãtor şi pare liniştit, sau resemnat. A închis ochii "a iertare", ca şi cum ar spune: “Ei, asta e! Nu puteţi face mai mult, nu pentru pentru mine, ci pentru voi; nu-i nimic, asta e ... Eu atâta am avut de transmis de la Tatãl Ceresc... " Parcã ar fi gândit: "Eu vã iert, dar voi veţi plãti; aţi şi început sã o faceţi... Mi-e milã de voi.". Chipul din dreapta, cel lipsit de ochi, are gura uşor întredeschisã, ca într-un murmur de uimire şi parcã e gata sã ne previnã. Are pe buze o şoaptã despre ceva ce El simte, dar nu vede, sau nu vrea sã vadã. Chipul cu trei feţe este grav, trist, resemnat, dezamãgit şi tãcut. Dar cât este de elocvent! Vede dar nu spune, ar spune dar nu vrea sã vadã, închide ochii ca sã nu vadã, sau ca sã se roage pentru noi...

Am analizat zile, luni în şir acel desen, încercând sã descifrez mesajul. A trebuit sã aştept mai bine de un an pânã sã mi se dezvãluie sensul. Rãbdarea, conjunctura şi atenţia au sfârşit prin a-mi dãrui sensul acelei minuni.

Acolo sus, în Biserica din Deal, am îndrãznit sã mã întreb: "Şi dacã cele trei feţe erau chiar simbolul consubstanţialitãţii şi al Trinitãţii?"

Am ezitat sã comentez imaginea, dintr-un fel de pudoare, amestecatã cu modestie şi teamã: cine sunt eu, ca sã primesc asemenea semne? Ce-ar trebui sã fac acum cu taina care mi s-a deschis? Am amânat încã o zi, încã o lunã, încã un an comentariul la acel desen misterios. Sensul nu l-am divulgat pânã astãzi. Fãrã sã fi avut vreun dubiu, - fiindcã eu cred! - am ezitat totuşi sã spun lumii ceva despre revelaţia mea. Şi am tãcut toţi aceşti ani.

Îngerii sunt într-adevãr cu noi. Credem sau nu, ei sunt acolo, îmbrãcaţi în alb şi negru, sau ascunşi în tuburile de orgã gri-argintii sau în clapele pianului ; am putea spune îngeri gri… Dar astãzi, în aceastã zi de primãvarã, tot ce este gri, în aceastã lume gri care ne înconjurã, devine alb, luminos. Nu existã decât o singurã culoare : aceea a armoniei, o armonie de lumini din suflete fericite. Şi soarele ia cu asalt pereţii albi şi ferestrele bisericii… Le-a spart ? De unde vine aceastã luminã jucãuşã care dã nãvalã prin cupola bisericii Sainte Chrodoare din Amay?

Astãzi, mai mult decât niciodatã, e timpul sã aducem picãtura noastrã de apã care sã stingã focul distrugãtor ce face ravagii în lume, prin tot felul de rele : rãzboaie, indiferenţe, nedreptãţi, cuvinte caustice care dezvãluie uneori micime sufleteascã, într-un cuvânt, prin tot felul de crize cu multiple faţete.

Şi din fericire, muzica este acolo, la locul ei, jucându-şi rolul reparator cu generozitate şi virtuozitate. Cum s-a întâmplat la concertul din 29 martie 2009, la Colegiala din Amay, concert susţinut de Corala Conservatorului din Huy, cu un repertoriu minuţios ales : Bach, Haydn, César Franck, Brahms, Mozart, Saint-Saëns, Félix Mendelssohn, pentru coralã, şi Georg Böhm, Félix Mendelssohn, Léon Böllmann, pentru orgã, cu o prezentare inspiratã.

Biserica, devenitã deodatã prea micã pentru un public atât de numeros, ne-a oferit cupola sa drept adãpost pentru voci şi altfel de vibraţii nãscute ad hoc. Rezonanţe de tot felul au lucrat timp de aproximativ 3 ore ca sã ne aducã într-o stare anume ; acea emoţie care îţi permite sã recunoşi, printre toate aceste nuanţe sonore, pe cele tãcute : generozitatea şi fericirea purã a sufletului multiplu. Public – toate vârstele confundate – şi artişti nu fãceau decât un singur corp şi un singur suflet, un suflet fericit care se cheamã primãvarã.

Cânţi sau asculţi, nu are importanţã, câteva lacrimi scapã ici şi colo, fãrã sã ştii şi regreţi cã nu ai fãcut din muzicã meseria ta de o viaţã. Dar sunt alţii care au fãcut-o, şi într-un mod care încântã inimile şi urechile. Etuziasmul publicului, mãrturiile spectatorilor din timpul pauzei, au întãrit încã o datã ideea cã muzica, dintre toate mijloacele artistice, este cea mai directã cale spre inimi.

Soarele, şi cu el, primãvara, prinde şi mai multã forţã, dupã prima parte a concertului. Pãtrunde vesel printre vitralii, ca sã se aşeze pe feţele coriştilor sau pe mâinile abile ale muzicienilor instrumentişti; şi în final se ascunde în cerceii acelei fetiţe cu ochi albaştri sau în surâsul acelui domn din rândul al doilea, care ne priveşte încântat.

Am spus « se ascunde » ? Dar nu ! El nu se mai ascunde ! Iatã-l, este acolo ! În aceasã zi de 29 martie, îngerul primãverii a fost în sfârşit eliberat. Şi-a început concertul în “flori şi în arbori/ în bronzuri şi marmuri/(...) în mare, fântâni/ munţi şi câmpii/ ca sã "consoleze relele noastre".