Sensurile
crucii
Când
mă gândesc la cruce, la sensurile ei –
Fiindcă la ea mă-nchin din vremuri depărtate,
Ce-mi picurau în suflet credinţă-n har şi zei –
Văd doar o geometrie... A cosmosului, poate...
Unde abscise cad învinse de-ordonate,
Planuri ce se-ntretaie, cu cerul şi pământul,
Degetul peste gură, culcând în gropi cuvântul,
Aurul viu din soare, stins în neputincioasa
beznă ce arde şi ne doare,
Căldura ce se-nalţă vara, pe la amiază,
Ce-ngheaţă-n sloi pietros de ger, la Bobotează,
Elanul către veşnic, ce cade-n zgomot scurt
Peste un pumn de carne, de oase şi de lut,
Mila din lacrimă, zâmbetul peste faţă
Ce-l
folosesc drept scut,
Tăiate-s pe din două
Când
noi, fără să ştim
Punem mereu în cruce
O apă peste-un vin
Trezirea peste vis
Iadul pe Paradis
Geniu peste banal
Zeu peste animal
Virtutea pe păcat
Dulce peste sărat
Ocenul peste foc
Paguba pe noroc
O faptă peste-un gând
Christ peste om de rând
Belşug pe fîrmitură
Iubirea
peste ură
Şi
într-o dimineaţă,
O moarte peste-o viaţă.
|
Tatălui meu
Părinte
bun, ascultă-mă o clipă,
Şi nu te du cu îngerul de pază
Ce vine să te ia, plângând pe-o rază,
Din lumea noastră plină de ispită.
Aş vrea să-ţi spun… Dar ce îţi mai pot spune,
Când graiul dintre noi e-o rugăciune?
Când gândul bun, ce ar veni spre tine,
Se rătăceste-n lumi îndepărtate
Necunoscute nouă… Ţie poate…
Aş vrea să simţi tot ce nu îţi pot spune
Cu sufletul ce-mi plânge-n rugăciune.
Şi dac-ar fi să ne-ntâlnim pe-o undă
Ce poate să ne-apropie-o secundă,
Te-aş mai îmbrăţişa cu drag o dată
Şi ţi-aş şopti ce n-am spus niciodată :
Te iubesc, tată.
|
Isuse
Şi
ai venit, Isuse, dar eu nu Te-am zărit
Nu Te-am băgat în seamă şi-atunci m-am rătăcit.
Dar Te-ai întrors, Isuse, într-o seară de mai,
Şi tot ce nu ştiam atunci, Tu ai ştiut să-mi dai.
Şi Te-am uitat, Isuse, credeam că pot să zbor
Cu piatra grea din aripi şi lutul din picior.
Dar într-o zi, Isuse, când anii s-au tot strâns,
Mi-am amintit de Tine şi am plâns.
Te-am aşteptat,
Isuse-n zadar să-mi dai un semn
Tu mă priveai cu ochii şi mila Ta de lemn...
Şi am trăit, Isuse, că-i datoria mea
Dar noaptea-n întuneric lumina-mi sângera.
Şi într-o zi, Isuse, când nici nu mai speram
Tu mi-ai trimis un înger, ce mi-a bătut la geam
Şi am deschis fereastra ochilor de copil
Ce-mi pătrundeau în suflet încet, tiptil...
Şi am ştiut Isuse, că Tu ai înviat
Am înviat împreună şi crucea ne-am lăsat.
Da, Te-ai întors Isuse-ntr-o vară, pe-nserat,
Şi
viaţă din lumină cu dreapta Ta mi-ai dat.
Umblând pe ziduri
Suntem şi noi
aici, acum,
Şi pentru câteva secunde
Escaladăm ziduri înalte
Ce despart lumile în două.
Pe zid e cărămidă nouă
Ce-mbracă lumile cărunte.
Şi gem încet,
prin guri cu spută,
Suflete vii din purgatoriu
Se iau la trântă... îşi dispută
Şi veşnicul şi efemerul,
Inalţă lutul, neagă cerul,
Numără petele de sânge
Ce-au curs din rănile cereşti
In miile de ani de doliu,
Pe alba pânză de linţoliu.
Dar lumea ni se
pare bună
Când am orbit de vanitate.
Oamenii nu mai au păcate...
Inalţă frunţi peste arcade.
Dar cine stăpâneşte lumea când
domnesc monede, nu monade?
Sic transit
gloria şi viaţa
Hrănite cu deşertăciune.
Să mai credem în vreo minune?...
Ratăm secundele unirii,
Ne plimbăm reci prin astă lume
Purtând pe inimi mască tristă...
Un cor de-nvinşi, nătângi şi orbi
Care cred doar în „nu există”.
Iertarea zăpezii
Fii binecuvântată, zăpadă din grădină
Te aşteptam s-acoperi noroiul
Din lucruri şi din oameni
Să-nviorezi pădurea cu muguri de lumină.
Fii binecuvântată, zăpadă albă moale
Acum, că-mi ningi sub pleoape,
Nu simt nici o durere.
Am împietrit sub piele demult, într-o cădere.
Acoperă-mă lin, cu palma ta de puf,
Intâi până la glezne
Şi-apoi până la frunte
Să simt cum creşte zăpada în mine,
Ca un munte.
Fii binecuvântată zăpadă fără soare
Cu licăriri ciudate în ochi, de răutate.
Mi-ai adunat la gene mărgelele în salbă...
Cu toate astea, zăpadă, te iert,
Fiindcă eşti albă.
|
Jésus
Tu
es venus, Jésus, mais je ne T'ai pas vu
J'ai ignoré Ton âme, mon âme, je l'ai perdue.
Mais Tu es revenu un beau soir étoilé, et
Tout ce que j'ignorais alors, Tu m'a donné.
Je T'oubliai, Jésus, j'me croyais important
Quelques sous dans ma poche et mon air nonchalant...
Mais un jour, quand les années sur moi trop lourd pesaient,
Je me souvins de Toi et j'ai pleuré.
En vain, mon bon Jésus, j'attendais un signe de Toi
Je cherchais Ton regard, Tes yeux étaient de bois...
Et j'ai vécu ma vie, car tel était mon devoir... mais,
pendant toutes mes nuits sombres ma lumičre saignait.
Et un beau jour, Jésus, quand je n'espérais plus,
Tu as envoyé un ange, et dans ses yeux j'ai vu
Ton âme et Ton amour qui pénetrait doucement
mon âme
cachée dans un coeur redevenu enfant.
Et alors j'ai su, Jésus, que Tu résuscitas
Quand Tu as pris ma main et nous quittâmes la croix
Tu es revenus, Jésus, un beau soir d'été, et
La vie de lumičre, Ta droite me l'a donnée.
Tabloul
lui Gavrilă
Ce-i
cifra trei?
E triptic de Van Eyck? Scene-ale Bibliei?
Dar tot cu trei încep şi crucea, când mă-nchin,
Pomenind Tată, Fiu, Duh Sfânt
Şi
încheind cu-Amin.
Tot trei suntem şi noi, cu limbile legate
In palatele gurii, cu lanţuri: unitate?...
Un triptic viu ce-ascunde pe mine, pe tine şi pe el,
Şi
zugrăvit artistic de pictor, cu-n penel.
Trei clopote-n albastru, ce rezonează-n cer
Cu limbile lor mute de metal şi mister,
Imi picură prin ochi, de-a lungul orelor,
Prin poarta larg deschisă, muzica sferelor.
Miros alb de tămâie, miros uscat de lemne,
Ce-arzând dezleagă taina incifratelor semne.
Mă-ntreb: a cui e mâna ce trage clopote
Şi
n-apare pe pânză, ci peste tot?... Ea e
Unirea prin tăcere ce naşte armonia,
E mâna nevăzută, e mâna lui Messia,
E mâna misterioasă, ce ne-a condus dibace
Tocmai spre-acest tablou, cam de vreun an încoace
Ochiul magic din creier al geniului artist
Care, cu-n pic de-albastru şi alb
,
Ne-a-mpletit cu trei lanţuri
Printr-o poartă-ntr-un vis.
|
Fecioara albastră din Chartres
În loc de cer, ziduri de caterdală
În loc de aer, lemn vechi de santal
În loc de soare, o frunte albastră
Străpunge un vitraliu, pe-un portal.
Şi ca un Paul Claudel pierdut în gânduri,
Mă reculeg sub albastra Fecioară.
Mă las tăcut, furat de „printre rânduri”...
Privesc atent: vitraliul se-nfioară,
Şi se cutremură prin el duhuri şi lumi.
Fecioara pârjolită cu-al său Fiu
Prind viaţă. Traversând genuni,
Ajung până la mine-ntr-un târziu.
De-odată, femeia se-nconvoaie din umeri; opintind
se-apleacă şi ascunde sub voal, în poala ei,
Pe Isus, care ţine în stânga scut de-argint
In timp ce mâna dreaptă arată sfântul trei.
Ce spune The Blue Virgin? De ce şi-a spart vitraliul
s-ajungă până-n gânduri, ca să îmi spună ce?
Îşi adună tăcută bucăţile albastre de cer,
Ce-au învelit-o-n mister, cu-o lungă mantie.
Coboară lângă mine şi-i tot încovoiată.
Pe obrazul de sticlă se preling lacrime.
Imi spune că-i rănită. Cu fruntea-ndurerată
Arată spre Isus... Dar Isus nu mai e!
Îl plânge, biata mamă si cere ajutor.
Eu îi spun: „- Nu mai plânge, măicuţă, fiul tău a-nviat!”
„- Da, da...” – răspunde maica – „dar voi n-aţi observat...
Şi nu pe el îl plâng, ci pe voi, că-i păcat...”
|
La Vierge Bleue de Chartres
Au lieu de ciel, des murs de cathédrale
En guise d’air, vieux bois de santal
A la place du soleil, un haut front bleu et pâle
perce le vitrail tissé sur un portail.
Comme autres fois Claudel, perdu dans ses pensées
Je me recueille sous La Vierge Bleue
Par les „entre les lignes” je me laisse emporté
Au coeur du vitrail, ręveur et silencieux.
Mais tout d’un coup le verre se casse et frissonne
La Belle de Verričre avec le saint enfant
Descendent des abîmes. Leurs âmes qui raisonnent
Arrivent jusqu’ŕ moi, sur une brise de vent.
La femme se voűte les épaules; s’évertuant
se penche et cache sous un voile de soie
Jésus, qui tient ŕ sa gauche un bouclier d’argent
Tendis que de sa droite il nous montre le Trois.
The Blue Virgin me parle d’une toute petite voix.
Les morceaux bleus de ciel s’enfoncent dans mes pensées
Avec tout leur mystčre, avec tout leur émoi
Ils déchirent l’histoire des millions d’années
Elle vient prčs de moi, la mčre endolorie.
Sur son visage pâle jaillissent des larmes de verre.
Me dit qu’elle est blessée. Son front effleure la terre
Se tourne vers Jésus... Mais Lui, il est parti.
Elle le pleure, pauvre sainte, nous demande de l’aider.
Je lui dis: „- Ne pleure pas, ma mčre, Christ est ressuscité !”
”- Oui, oui...”- dit-t-elle –„ mais vous l’avez ignoré...
Et je ne pleure pas mon fils, mais vous, dont j’ai pitié...”
|
Rugăciune de primăvară
Mai pune, Doamne-n mine
Putină primăvară
Si ciuta să-si afunde în palmă
Umed, botul
Fă să mijească-n mine
Din mugur verde, frunza
Si-ntru mireasma florii
Să-nmugurească ciotul.
Mai
pune, Doamne-n mine
Seninul si iertarea
Inveseleste cerul, primeneste uitarea
Ca să renasc copil
Odat' cu primăvara,
Să mai iubesc o dată.
Si steaua să mă răpească, seara.
Licurici
Licurici, lacrima lunii
Cine eşti?
Ascultă ploaia cum se-aşterne
Ea spune că destinele terne
Se joacă-ades pe pielea ei de perle
de sute de carate
Picături vin şi pleacă resemnate
Ca stropii calzi de lacrimi
Ce cad în sufletele ghemuite în dor
Cochilii închise în singurătate, cu perle
Care plâng în noi, în interior
Licurici, lacrima lunii
Stea în căutarea aventurii
Vagabondând în universul rece
ce creşte din iarbă şi-n iarbă se trece.
Cobor ochii… privesc cu stupoare
Cerul pe care mi l-ai pus la picioare
Cer care-mi căzu sub paşii grijulii
Nepăsându-i de diamantele lui
Căzute din infinita noapte-a timpului
Pe care eu, fără să vreau, în mers, le strivii.
Grandioasa celesta noapte, târziu,
se făcu de-odată atât de mică
încât o ascunseşi sub un pliu.
Şi de atunci, visez, trăiesc,
trăiesc în plin soare ceresc
care se sparge peste zilele
şi noptile mele
cu soare ce se face stele.
Paradisul verde
Suferinţa
- meşter
olar nepriceput
Sculptează sufletul,
mi-l sapă
Scobind adânc, tot mai adânc
Atât de-adânc încât devine
Neâncăpător în profunzime
Ce n-aş fi dat
Să am un suflet plat
Ca o câmpie verde !
Sufletul meu, lut mut, fu chinuit
Şi a trăit aşa… nu-i nici rotund nici plin
Formă si-a luat din pâlnie
şi gustul
din pelin
E larg la boruri, îngust în profunzime
Atât de mult s-a adâncit sufletu-n mine
Încât s-a subţiat la capăt
Şi s-a spart
Prin micul orificiu,
Sufletul despuiat de viciu
Se scurge în cealaltă lume
Largă, plată câmpie ce o seamănă visul
Cu bob de aur verde sporeşte Paradisul
24. 02. 2009
Buletinul
florilor
Să-ţi spun ce-au mai făcut ghioceii
De când s-au topit mieii
Pe zi ce trece se tot trec
nu mai visează la ninsoare
şi cată-n jos, înspre pământ;
căzuţi toţi într-un singur gând
se pleacă, cerându-şi iertare
Brânduşele ghiduşe
S-au adunat în bucheţele
Cu basmele lipite-n ele
Şi-arunca-n aer, jucauşe,
Petale-nalte pân’ la stele
Şi floarea rară ce-a-nflorit
Deunăzi, după cinci ani
Ascunsă-n foi de ochi profani
Pândeşte chipul meu smerit
Căci mie mi s-a dăruit
Am privit-o din nou în asta-seară
Moartea îi dă târcoale-n petalele de ceară
13. 03. 2009
Azi acum 120 de ani
a murit Eminescu
şi de-atunci Raiul s-a aplecat spre cele lumeşti
făcându-se frate cu codrii de la Ipoteşti.
Nu. Astăzi nu îţi mai scriu ţie,
omul meu de zi cu zi astăzi nu mai sunt a ta
nici a mea nu mai sunt. Nu te supăra
pe adevăr
Chiar dacă îl ascundem, chiar dacă nu îl spunem
el există şi ne acuză
Nu aş avea nici o scuză
dacă astăzi aş tace
De-o viaţă încoace
mă chinuiesc a-mi zugrăvi
chipul meu adevărat, cel de zi cu zi
Am încercat în noroi
şi apoi în oglinzi; am încercat şi-n ape
am încercat şi-n noi...
dar nu văd decât umbra
sumbra mea soră dăruită de soare
ştearsă nălucă pe care lumea
cu nonşalanţă o calcă în picioare
Dar chiar şi ea, umbra
azi nu mai e a mea, nici a ta;
e a lui, a Poetului.
Eu şi umbra mea dinafară
ca şi cea dinlăuntru
stăm în genunchi pe-o lacrimă
în faţa lui Făt-Frumos-din-marmură
încoronat cu florile de tei
purtat pe aripi de un zmeu
şi dus pe ape-n care curge Dumnezeu.
15. 06. 2009
Muzica lumii plânge
Mă mângâie, mă zgârie hoinarul negru vânt
A şi uitat uitarea de nedreapta acuză
Şi veni blând iertarea ce suflă peste spuză
Ridicând din cenuşi iubire sângerând.
Pe corzi reci de vioară mor vibraţii mocnite
Muzica muribundă cerul nu-l mai atinge
Se-afundă deformată în zgomot şi se stinge;
Splendorile din game scâncesc de nedorite.
Muzica lumii plânge, se-ngroapă, se ascunde
Ca şi zefirul cristic, ce-nvins îşi pleacă fruntea
Barca se zbate, goală şi nu atinge puntea...
Ape se-ntind pe plaiuri, regine-n negre unde.
Muzica lumii plânge dar nimeni n-o aude.
Şi vântul rău goneşte zefirul care iartă
Cenuşile macabre ar vorbi dar nu pot
Gândul se-mbracă-n negru iar vemeşul zeu Thot
Zvârle suflete grele în vechea lumii vatră.
Iar lumea va renaşte în tot mai necurată.
20 iunie 2010
Molia Phoenix
Din dor de-absolut,
din dor de soare,
din fuga de lut,
din frica de-eşec
mă lipesc de bec,
zeu incandescent
zeu omnipotent.
Trupul mic mă doare,
ard aripi plăpânde,
ard iubiri-secunde
iubiri ce-mi par reci
terestre posibile,
etern imposibile.
Scrum fac din ambiţii
să nu mă înalţ
făcută bucăţi
pe-o buză de şanţ
plin de vanităţi.
Mă-nţeleg cu moartea
să mă-nalţe ea
la soare-lumină,
etern bec celest,
ca să-i dau ofrandă
floare din grădină:
un suflet şi-un lest.
În zboru-mi rotund,
spre cerul de var
îmi joc viaţa vidă
în rotiri pe-o sticlă;
mă-nvârt iar si iar
dau o raită-n soartă
soartă neagră verde,
piatră de onix...
Şi mă joc de-a moartea
Şi mă joc de-a viaţa
Mă joc de-a Phoenix.
22. 06. 2011
|
Iartă-ne , Marie !
Că te-om ruga
cu fiinta, cu mintea sau din gură
mută, strivită, strâmbă de păcat sau de ură,
Că te-om ruga cu fierul, că te-om ruga cu lemnul,
Nu-ntârzia, Marie să-ti lasi în lume semnul
Mai uită-te odată, ‘nainte de urcare,
In ochiul ce se-nchide cu doru-nfipt în soare
Mângâie-ne cu ploaia, ne bate cu lumina
Coboară-ne-n genuchi, să-ti îngrijim grădina
Arată-ni-te iarăsi cu mila, cu iertarea
Si fă-ne să-ntelegem ce sfântă-i împăcarea
Dar unde mai întâi să-ti pleci curata fată,
Spre care colt de lume, spre ce vale secată
Să-ndrepti fântâna firii
Ce sursă-i de minuni si-Izvor Tămăduirii?
Cum să te-mparti, Fecioară, la-atâta suferintă?
Omu-i departe... Cade pierdut în nefiintă
Se-afundă, se-nconvoaie, scrâsneste, nu se roagă
Si vocea-i răgusită se stinge-ntr-o viroagă
Ia-l de mână,
Marie, că-i tot copilul tău,
Tu ceartă-l si-l mângâie pe om, dar dacă-i rău
Si haina curată-ti murdăreste,
Si roua ta cea sfântă sub cizmă ti-o striveste,
Să nu-ti risipesti mila, nici să nu-i întinzi mâna
Orb si cu buze arse să-si caute stăpâna
Dar pleacă-te, Marie, spre cei loviti, că-s buni,
Si rabdă în tăcere, si mai cred în minuni
Si-aprind o lumânare, mai dau un ban în cale,
Si beau din izvorul sfintit al lacrimilor tale.
Si de-au gresit vreodată, poate fără să stie,
Pe ei, pe noi ai tăi, tu iartă-ne, Marie!
15. 08.2006
Pădurea mărţişor
Mi-ai
prins un mărţişor în pânza web
Tulburată, pădurea jilavă se ascunde
În aburi albi de plasmă, în coarnele de cerb
Culori verzui, lăptoase îşi fac un loc prin unde.
Mi-ai
dat fără să ştii, o primăvară-n dar
Cu lumea ei ce-n taină se zbate să se nască
Din cântec din petale şi frunze din ierbar
O lume nouă-şi tese coconul, pe sub mască
Petale
de brânduşe, ca mâini în rugăciune
Se-nalţă albe, suple, spre cerul înnorat
Sângele se-nfioară ca-n orele nebune
Când pentru prima oară din fagure-am gustat.
O lume-n
primăveri şi-n primăveri iubiri
Mă cheamă de departe, din zone interzise
-Trezeşte-te, femeie, revino-ţi în simţiri
Şi nu lăsa ca viaţa să-ţi curgă doar în vise.
Cu fiece
secundă pădurea-n rai se schimbă
Şi abia mai încape în web în mărţişor
Tăcută, sparge muguri ce-ameţiţi se-nfior
De glasul ce vorbeşte în tainica lui limbă.
Copii cu
păr cărunt, ne bucurăm la fel
De prima
zi de martie, de micul dar primit
E mult suflet acolo… că-i sincer, că-i rebel...
Îţi multumesc, copile, cu păru-ncărunţit...
1. 03.
2009
Se închid trandafirii
Tăcere
Se închid trandafirii
E început de ianuar
Si lumea abia mai respiră
Prin pori de liniste debilă
Se-aud murind nevinovaţii
pe altar
Rumori
înţeapă
trandafirii
Din flori curg iar valuri de sânge
Se strâng singuri în braţe pruncii
Mame şi taţi se-nchină muncii
Fiara le clefăie vigoarea
Şi îi frânge
Roşu
zăpada sângerează
Fulgi de omăt amar ne ning
Din lac irumpe cerul roşu
Ca un gheizer
Suflete disperate închid ochii
Şi se sting
Îngerul
ne loveşte din cer
Cu bucăţi de pământ
- Priviţi ce aţi făcut din mine!
Şi nu-L mai asteptaţi,
că nu mai vine
Săpaţi până daţi de mormânt
Tăcere
N-a mai rămas în lume
nici o floare, nici un om
O ceaţă deasă din genune
a înghiţit lacom
Cu mii de guri de vânt
Ultimul strigăt de pe Terra
ultimul Cuvânt
7. 01. 2009
Apele Iordanului
Îţi
spălai mâinile în sfântul râu Iordan
Şi prin acest gest simplu ai ucis o enigmă
Ai înţeles tu oare strania paradigmă
Care-mi desena lumea născută-acum un an ?
De săpun
nu-i nevoie, apa rezolvă tot
Din suflet spală pete de plictiseli amare
Reaurind dorinţe care-şi fac vocea mare
În liniştea tihnită a blândului omăt.
Gândeşti
şi deci exişti în lumea mea, de-oţel
Pe care-o vedeam goală cu ochi ce au murit
Unde abia trăiesc, unde trăiesc greşit
Ascunzându-mi angoase sub grimase pastel.
Game-n
stil dorian, din nelinişti trezite
Note triste, timide, antice culori moarte
Picuri de sânge alb se scurg, tăindu-şi parte,
Peste roata prea veche a morii-nţepenite.
Toată
lumea mea nouă şi veche, de un an,
Cu apele ei mute ce spală trupul tău,
De unde vine ea, din Bine sau din Rău ?
E ea lumea reală, ori capriciu de-un ban ?
22. 06.
2009
Il vento mi prega
Amami
mi dice il vento
toccami con le tue mani
ninnami, nobila donna,
nana nina, nani nani
niente nimbo sulla fronte
tetssitrice del amore
regalandomi freschezza
zabaione e ardore
recita la vita intera
ravivando il suo sapore,
redimmi di questa fuga
- gabbia, ganascia, galera.
rabbrivido...
sono stufo,
fosco et affaticato... liberta?
ta liberta?...
tazza vuota... bere, bere il tacere ...
regalami una tappa
pacifica il mio mondo
donami un po d’amore
rema con me un secondo...
dondola,
dolceza... dormi...
mia nobila donnina
dondola, dolceza... dormi...
nina nana, nina nina.
iunie 2011
|
