antonia iliescu

 

 

stropi de gând

- stropi de rouă şi muguri de conştiinţă -

 

 

 

 

Editura

PEGASUS PRESS
Bucureşti

 

 

 

 

Coperta şi ilustraţiile: Antonia Iliescu

 

© Toate drepturile rezervate autorului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ILIESCU, ANTONIA

Stropi de gând : stropi de rouă şi muguri de conştiinţă / Antonia

Iliescu. - Bucureşti : Pegasus Press, 2010

ISBN 978-973-87892-2-7

821.135.1-94

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

STROPI DE ROUĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Chimia vieţii

La baza vieţii pe pământ se află o moleculă dulce : glucoza. Ea alcătuieşte structura fibroasă şi rezistentă a plantelor, tot ea asigură formarea amidonului în cereale şi tot ea este rezerva energetică a omului, sub formă de glicogen. Datorită acestei banale molecule de glucoză ne putem mişca, putem lucra, putem gândi. Este fărâma de soare pe care o stocăm în corpul nostru. În acest context, pământul este o uriaşă bomboană albastră, formată din molecule de zahăr. Dar dacă la baza vieţii pe pământ se află această moleculă dulce, mă întreb : atunci de ce viaţa este uneori atât de amară ?

Dacă dictonul "Aurea mediocritas" ar fi adevărat, lumea în care trăim ar trebui să fie un glob de aur, cu câteva impurităţi, care ar fi oamenii de geniu.

Ţărâna care nu dă roade îşi merită soarta: vântul o flutură de la un capăt la celălalt al lumii şi o vâră peste tot.

Când la naştere ne-am depozitat întreaga viaţă în cutia unui ceasornic, nu ne-am închipuit că el o să fie aşa de zgârcit încât să ne-o înapoieze cu ţârâita, mărunţită în secunde.

Anii trec fără să prindem de veste. Trec aparent la întâmplare, monoton, fără importanţă. Şi de-odată, ca rezultat al acumulărilor, aluneci pe o bucată de soartă ca pe o pantă de clivaj. Începi să vezi cum viaţa se desenează în felii, ca cercurile pe trunchiul unui copac, sau ca foiţele de grafit. Un fapt minuscul poate deveni determinant ca să-ţi dai seama de-odată de importanţa ta. Dar nu tuturor ne este dat să contribuim cu ceva la rotunjirea cosmosului.

La capătul oricărui turn te aşteaptă un ţarc.

Mamă şi copil, acea clepsidră eternă...

Orice lacrimă îşi are durerea ei, chiar şi cea de bucurie.

Orice om are două călcâie, numai Ahile are doar unul (sic).

Cărţile şi credinţa sunt cârjele sufletului.

Frica
Frica în via
ţa unui om este o etapă. Atunci când eşti dominat de frică, ai de făcut o alegere între două posibilităţi: ori mergi înainte, ori renunţi. Frica este răul necesar în evoluţia omului, atunci când el a reuşit să o domine.

Orbul, deşi nu vede lumina, nu-i neagă existenţa.

Dacă am fi fost perfecţi nu am fi fost contemporani.

Puterea ideii
Stau. Gândesc lin
şi uniform. Dar câteodată creierul mi-e înţepat puternic de o idee cu vârf ascuţit şi, cu sau fără voia mea, iese, îmi ia mâna, mi-o pune pe hârtie şi apoi poposeşte, odihnită, mulţumită, aşteptând.

Pentru matematician, Dumnezeu este o axiomă, pentru fizician, El este o stare, pentru filozof Dumnezeu este o mare enigmă, pentru artist este sursă de inspiraţie, pentru biserică El este sursa, iar pentru omul credincios, Dumnezeu este.

Adâncimea este singura dimensiune a sufletului.

La om, cele mai mari înălţimi ale sufletului sunt în adâncuri.

Iubirea mea s-a născut undeva la limita dintre suflet şi cer, aşa încât mă întreb: cine iubeşte acum în mine, eu sau Dumnezeu?

Dacă renunţ la vis, voi trăi doar cu jumatate de suflet.

Speranţa este motorul vieţii. Speranţa neîmplinită este groparul ei. Dar speranţa din pământ va da muguri.

Cei ce ţi-au făcut rău nu te iartă că tu i-ai iertat.

Cum începi să le vorbeşti de Dumnezeu, pe unii îi apucă dracii.

Am atâta tristeţe în mine, că nu mai încape nici o bucurie.

Avem datoria să cunoaştem lumea. Dar cu ce să încep, cu firul de ţărână pe care-l strivesc călcându-l, sau cu stelele către care mă înalţ, contemplându-le?

Noi toţi avem aripi. Pentru a zbura ţine doar de noi ca să le activăm. Şi mijloacele sunt două: cunoaşterea acestei lumi şi credinţa în cealaltă (lume).

Anumiţi oameni, fiindcă pot zbura, nu se numesc zburătoare ci îngeri.

De mi s-ar închide toate porţile din lume, nimeni nu va fi în stare să îmi închidă poarta spre cer.

De la omidă la fluture este o cale lungă; ea se numeşte omul care s-a cunoscut pe sine.

Valoarea unui om se măsoară uneori în numărul de pietre cu care este lovit.

Munţii nu se dărâmă cu buldozerul fiindcă sunt bătrâni.

Iubirea nu bate la uşă şi nici nu întreabă : « pot să intru ? ». Ea dă năvală, deschide porţi, descuie suflete şi riscă totul pe nimic. Iubirea nu ştie să fie timidă. Iubirea adevărată îndrăzneşte.

Mi-e frig. Lumea din jur se miră: „cum ţi-e frig? sunt 25°C!" Mi-e frig şi e normal. În mine arde focul şi în jur sunt numai 25°.

Dietă păcătoasă : îmi încep fiecare zi cu păcatul originar, mâncând un măr.

Acolo unde începe mila începe o altfel de dragoste.

Unde se sfârşeşte dracul, începe să lucreze Dumnezeu.

Mizeria din om coboară mai jos decât intenţiile diavolului.

Feriţi-vă de femeia misterioasă ! Misterul unei femei ascunde de cele mai multe ori prostie.

Păcatele noastre sunt deşeurile pe care Dumnezeu refuză să le integreze în Fiinţa-i perfectă.

Culmea masochismului: să muşti cu voluptate din singurătate.

Lumea se împarte în manipulatori şi manipulaţi. Dacă refuzi să te asociezi primei categorii, vei fi automat integrat celei de-a doua.

Iubirile neîncepute sunt pasiuni nevinovate condamnate la moarte.

Iubirea fără ecou în celălalt îţi strigă: ai murit fără să te fi născut.

Iubirea e ca vinul ; dacă nu-l bei la timp se oţeţeşte.

Ochii care nu se văd, nici nu văd.

M-ai rănit, deci exişti. Ţi-ai cerut iertare, deci vei exista.

De vei citi numai ce-ţi place nu vei afla niciodată ce nu-ţi place ; vei creşte ca un pom cu jumătate de trunchi.

Ochelarii mei au început să plângă ; au început să vadă singuri.

Cel ce dăruieşte să nu strige apoi : « am fost prădat ! »

Este de preferat să fii printre sateliţii unui om deştept, decât centrul propriei tale prostii.

Paradox : oamenii foarte plini de golul din ei nu vor reuşi niciodată să experimenteze levitaţia.

Semantică : Cuvântul este acel ceva ce zboară cu vântul. Cred că avea dreptate Goethe când prea mărea ochiul şi imaginea.

Apa e ca religia; are două tăişuri : celor însetaţi le dă viaţă, pe cei sătui îi îneacă.

Când am devenit profet mi-am pierdut toţi prietenii.

Cei care şi-au vândut sufletele nu înţeleg pe cei care şi-au dat sufletele, doar pentru ceilalţi, pentru binele lor. Primii îi vor denigra mereu pe ceilalţi.

Omul se chinuie jumătate de viaţă să urce muntele, apoi se chinuie cealaltă jumătate să-l coboare decent, fără să-şi frângă gâtul. Viaţa omului nu este decât o problemă de efort si de echilibru.

Cel ce s-a murdărit speră să se cureţe, murdărindu-te şi pe tine.

Plecăm în cer pe cont propriu şi ca paşaport pentru rai avem sufletul, cu condiţia să fie curat.

Afară e primăvară, dar la mine în casă cad frunzele.

Corpul meu nu se poate dărui decât începând de la suflet.

Sufletele noastre sunt răni din care picură din când în când poezii.

Tot ce nu se aşează pe iubire nu se încheagă.

Oamenii ar trebui să se nască orbi ca să nu vadă cum îmbătrânesc, căci sufletul rămâne un veşnic tânăr îndrăgostit.

Încercaţi să conjugaţi sintaxa « ajută, Doamne ! » Nu există persoana II nici la singular nici la plural, fiindcă Dumnezeu nu are nevoie de ajutor.

Am crezut că pot schimba lumea ; m-am schimbat doar pe mine şi m-am însingurat şi mai mult. Drama acestei lumi foarte divergente este că nu ne putem schimba toţi în acelaşi timp şi în acelaşi sens.

Nu e important să publici ceea ce scrii, important e să scrii. Nu e important să scrii, ci să gândeşti ceea ce scrii.Nu e important să scrii ceea ce gândeşti, ci să trăieşti ceea ce vei scrie o dată.

Nu ocup locul nimănui, dar vreau ca pe locul meu oamenii să mă vadă.

Abia când m-am rupt de haită am înţeles că omul e lup pentru om.

Dumnezeu spune: Tot răul pe care îl transform în bine este sursa puterii mele.
Diavolul spune: Tot binele pe care reu
şesc să-l transform în rău este sursa puterii mele.
Credinciosul spune: Tot răul pe care îl transform în bine este ra
ţiunea mea de a fi, căci mă apropie de Dumnezeu.
Omul de rând spune: Tot răul pe care eu îl cred bun
şi tot ce e bun şi-l ocolesc din ignoranţă, unde mă vor duce oare ?

E imposibil să fii unit cu o lume dezbinată.

Istoria se precipită sub ochii noştri. Oare vom mai avea timp să scriem istoria?

Rasismul e o ciupercă veninoasă care creşte pe un teren otrăvit de invidie şi ignoranţă.

Prietene, nu-mi eşti destul de prieten dacă nu pot să te critic.

Fiecare are ceva de spus; este dreptul lor, dar cei care spun adevărul sunt puţini. Vocea lor se pierde într-o mare de horcăieli care slujesc doar setea de putere şi parvenitismul.

Murdăria din lume ne condamnă la singurătate.

Paradoxul vieţii îmbelşugate : prea multă viaţă ne ucide.

Suntem nişte suflete reciclate; unele suflete ar trebui date direct la gunoiul cosmic, fiindcă strică lumea. Există şi suflete de folosinţă eternă (deci unică) : sfinţii.

Minciuna şi calomnia au aripi. Adevărul are picioare de plumb şi aripile tăiate.

Materia este gândire solidificată.

Sfinţii iubesc numai cu partea de sus.

Propria noastră conştiinţă ne face vulnerabili în faţa celor lipsiţi de conştiinţă.

Când strugurele e copt doar pe jumătate, boaba mică e cea mai dulce.

Cercul meu de prieteni s-a redus la un punct: eu. Şi câteodată nici eu…

Iubirea e dumnezeiască cu condiţia să fie reaprinsă din când în când de vreun drăcuşor.

Judecă cu mintea ta şi nu-l judeca pe cel ce judecă cu mintea lui.

Dacă melcul, dorind să fie liber, şi-ar smulge casa din spate, el nu s-ar mai numi melc ci limax. Ar căpăta aşadar un alt statut pe această lume, căzând undeva mai jos, în rândul târâtoarelor fără casă, precum viermii şi râmele. Omul nu şi-a purtat niciodată casa în spinare, ci doar în suflet.

Într-o lume lipsită de un arbitru imparţial al valorilor, modestia este un mare defect.

Despre culori

Albul este apogeul culorilor, dar este de o discreţie sacră.

Albul este cel mai bun diplomat. În el, toate culorile coexistă şi se împacă.

Negrul este culoarea cupidităţii, este avarul mut al spectrului solar, zgârcitul care nu dă nimic, ţinând toate culorile pentru sine.

Negrul este capcana culorilor, sau mai bine zis, căpcăunul lor.

Viaţa nu este altceva decât răzvrătirea culorilor, emanciparea lor, setea lor de libertate. Dar fiecare culoare aparţine deopotrivă şi albului, care reflectă toate culorile, şi negrului, care le înghite pe toate. Şi atunci, să nu ne mirăm că ne zbatem între lumină şi întuneric.

Ştim cu adevărat cine suntem, abia după ce am fost.

Despre gânduri

Gândurile sunt stropi de ploi, ploi calme şi resemnate de toamnă, dar şi ploi tumultoase, de vară. Şi atunci scriem, căci ce altceva este scrisul, decât ape care au dat peste maluri ?

Gândurile sunt flori perisabile ; dacă nu le dăruim cuiva, se trec şi mor fără rost.

Gândurile sunt uneori obsesii care ne forţează să vorbim, atunci când credeam că nu mai avem nimic de spus nimănui.

Gândurile sunt interlocutorii noştri tăcuţi şi profunzi, de care fugim adeseori de teamă să nu ne pierdem superficialitatea.

Cui nu i-a fost frică de propriile-i gânduri? Cui nu i-a fost teamă de el însuşi? Gândurile judecă, ne judecă şi ne adjudecă. Sunt entităţi logice, nemiloase, cu tăişul ascuns în teci de catifea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MUGURI DE CONŞTIINŢĂ

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un semn de deschidere

Mugurii de conştiinţă, stăteau ascunşi într-o minusculă veioză din creier şi aşteptau doar să înflorească. Deunăzi m-a sunat profesorul meu de română, din liceu, Prof. Dr. Vasile Lungu, care îmi trimisese, în vară, cartea sa "În lumina civilizatoare a culturii". Dorea să discutăm pe marginea celor scrise acolo, adevărate comori de istorie literară, de limbă română, adevărate porţi deschise celor dornici de a face o cercetare aprofundată a literaturii române şi europene, în anumite domenii bine delimitate. Era, dacă vreţi, o lecţie de limbă română "la telefon" şi închipuiţi-vă, eu nu mă pregătisem! Cartea o citisem, dar, cum nu am o memorie foarte bună, nu am făcut faţă onorabil acelei discuţii (cotidianul ne smulge de cele mai multe ori din tărâmul de vrajă al cărţilor şi ne aruncă în banala realitate, cu toată încărcătura ei uneori atât de insensibilă). Şi mi-am spus: "cum aş putea îndrepta nota proastă la română, acum, că nu mai există nici un catalog?"

Şi veioza a început să pâlpâie...

Aşa am văzut, în întunericul care încet-încet se lumina, că începusem, cu ceva timp în urmă să citesc cartea Doinei Cornea "Liberté?" (apărută la editura Criterion-Paris, 1990) o carte-document, cuprinzând o serie de interviuri luate dizidentei române de către jurnalistul francez Michel Combes.

Cartea am găsit-o pe un raft la "Petits riens", un fel de talcioc din Namur. Era nou-nouţă (semn că fusese deschisă de foarte puţine ori), dar şi prăfuită (semn de uitare). Am luat-o cu pioşenie de pe etajeră, am şters-o de praf şi m-am prezentat cu ea la casă: 0,50 €.
În ea se ascundea discret, o fotografie-semn de carte, - produc
ţie artizanală "fujicolor paper" - pe care nu am avut, până astăzi, curiozitatea să o privesc mai atent. Fusesem subjugată de textul cărţii, dens de mărturisiri şi documente de istorie autentică.
Micul obiect – fotografia - l-am folosit multă vreme ca atare: un semn de carte şi atât. UN SEMN DE CARTE!!

Aşadar cartea îmi făcuse mie, un semn, semn pe care eu, în neglijenţa mea, nu l-am observat decât azi. Şi iarăşi am avut o confirmare: fiecare obiect, fiecare fapt mare sau mic îşi are ora lui de metamorfoză, cea care îl transformă din fapt banal în semn şi din semn în simbol. Lumea în care ne învârtim atât de grăbiţi este plină de astfel de "semne" şi de "simboluri", doar nouă ne lipseşte fie timpul, fie, uneori, imaginaţia să le punem cap la cap, să le citim şi să le interpretăm.

Iată şi poza cu pricina: puteţi recunoaşte fabulosul greiere care stă aşezat pe o floare de câmp (traista ciobanului). Şi dacă faceţi un mic efort de atenţie, îl veţi auzi cântând.

Am plecat urechea şi eu, să-i prind sunetele şi cuvintele. Ele erau scrise pe verso, îngrijit, cu litere rotunde, de o mână care, desigur, deschisese odată cartea, poate doar o singură dată:

"La vie.../ Le Bonheur.../ Le Quotidien... / Les moments d’éternité... / Chaque matin... Chaque son.... / Chaque jour... Chaque "Pardon"... / Chaque "Merci"... Chaque "Je vous aime"… / … La confiance… L’espérance… / Toujours… Eternellement… »

(« Viaţa… / Fericirea… / Cotidianul… / Momentele de eternitate... / În fiecare dimineaţă... În fiecare sunet... / În fiecare zi... În fiecare "Iartă-mă"... / În fiecare "Mulţumesc"...În fiecare "Vă iubesc"... / ...Încrederea... Speranţa... / Întotdeauna... Fără sfârşit...")

Ce motto mai bun aş fi putut găsi pentru această carte ce-şi propune scoaterea la lumină a unor muguri de conştiinţă? Şi ce lecţie mai bună de conştiinţă aş fi putut primi eu, în această zi (ziua Sfântului Antonie cel Mare) decât această imagine a greierului care cântă de zor, nonşalant şi inconştient, pe o floare, uitând de toamnă, uitând de iarna care nu iartă.

Şi l-am auzit pe La Fontaine scriind "La cigale et la fourmi"... Şi l-am auzit pe Topârceanu cântând «Balada unui greier mic ». Mai este nevoie să dezvolt simbolul greierului ? Fabulele despre greieri ne spun clar ceea ce spune şi vechiul proverb: « fă-ţi vara sanie şi iarna car ».

Conştiinţa se pregăteşte din tinereţe, ca să ne fie de folos "de la tinereţe pân’ la bătrâneţe".

17 ianuarie 2009

Despre învăţământ şi profesori

Doina Cornea (ea însăşi profesoară de limbă franceză) ne prezintă problemele esenţiale cu care se confruntă omenirea la sfârşit de mileniu: violenţa, corupţia, lipsa conştiinţei. Salvarea lumii, spunea doamna profesoară, stă în educarea tinerilor în şcoli (dar nu numai în şcoli, aş adăuga eu, ci oriunde, cu orice ocazie, începând cu familia, mass media şi terminând cu proiectele educative şi turistice la care aderă tinerii de la vârsta cea mai fragedă) .

În proiectul de reformă pe care îl propune pentru ameliorarea învăţământului, Doina Cornea pune accentul pe rolul şi importanţa profesorului, care trebuie să fie "un intelectual de calitate", precizând şi criteriile de recunoaştere a unui astfel de profesor: "nivelul de cunoştinţe, adică erudiţia, pe de o parte, şi pe de altă parte, profilul etic, care trebuie să fie la înălţimea funcţiei care îl ocupă.".

Michel Combes şi Doina Cornea aduc în discuţie "universitatea paralelă" ca modalitate de compensare şi completare a învăţământului pus adesea sub tutelă în perioada bolşevisto-comunistă. O serie de nume de oameni de valoare şi-au asumat acest rol dificil de "maeştri de gândire în structuri paralele", dintre care se impun cu prestanţă cel al lui Constantin Noica şi cel al monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt (convertit la ortodoxie în timpul detenţiei comuniste), mentorii spirituali şi culturali ai tinerilor dornici de a se cultiva.
Filozoful Constantin Noica devine un "caz excep
ţional de universitate paralelă" prin "paďdeďa" lui, o şcoală de tip socratic, în perpetuă mişcare, în care nu elevii vin la profesor ci profesorul însuşi îi caută şi îi alege după capacităţi şi afinităţi de structură sufletească. Iată un fragment revelator, în care vorbeşte Doina Cornea :

"Noica se instalase într-un orăşel de munte din inima României, unde ocupa, într-o pensiune, o cămăruţă atât de mică încât nu era loc nici pentru a-şi instala un birou; acolo a redactat opere majore, pe o mică scândură pe care o ţinea pe genunchi! În această cameră el a format o întreagă generaţie de tineri filozofi: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Thomas Kleiningher...

Dealtfel, el nu se mulţumea să aştepte ca tinerele spirite să vină la el; s-a pus el însuşi să parcurgă România, de la un capăt la altul, pentru a găsi el însuşi pe aceia care i se păreau a fi viitorii lui discipoli, în şcoli, în universităţi. Pentru cei care acceptau să lucreze alături de el, stabilea programe de lectură... Cerea de asemenea de la ei să cunoască greaca şi germana, fiindcă, după el, nu poţi să faci filozofoie fără cunoaşterea acestor două limbi".

*

Pr. Dr. Vasile Lungu, ne prezintă în cartea sa o pleiadă de comunicari ştiinţifice, având ca subiect nume ilustre ale literaturii româneş universale: Eminescu, Caragiale, Topârceanu, Anton Holban, Tudor Vianu, Goethe (primele traduecri în limba română)...

Un spaţiu larg ce este cuprins în partea a doua a cărţii intitulată « In memoriam magistri110 ani de la naşterea lui Tudor Vianu » se dedică marelui cărturar estetician, filozof raţionalist, profesor universitar, stilist, savant, critic literar şi teatral. Vianu era conştient de rolul fundamental al culturii în transformarea omului în eul său superior, spre care tinde.

Vasile Lungu scotoceşte arhivele din ţară şi din Germania pentru a scoate la lumină fiecare amănunt din zbuciumata viaţă a marelui om de cultură. Prins în furşetă între legionarii radicali (1940) - care-i reproşau originea neromână şi "cadrele bolşevice" (1954), care-i imputau prietenia cu Nichifor Crainic şi cu Octavian Goga, nepromovarea elementelor marxiste şi atitudinea cosmopolită, Tudor Vianu reuşeşte să traverseze cu demnitate perioadele nefaste. Iată acest fragment edificator:

" (...) Vianu, încrezător în perenitatea valorilor culturii, a înfruntat atât prigoana legionară, cât şi teroarea bolşevică. În calitate de membru al Comitetului Român pentru UNESCO, începând cu anul 1958, Vianu s-a străduit să facă cunoscută în Occident cultura română şi, mai ales, să restabilească legăturile tradiţionale ale României cu ţările din apusul continentului nostru. "

Pe plan intern, Vianu s-a străduit să repună în drepturi importanţa formei în artă ("nevoia de formă, nevoia estetică stă la baza fiinţei noastre"), a ţinut piept "prigoanei staliniste îndreptate împotriva elitei intelectuale a ţării" care cerea acestei elite să se lepede de vechile surse şi modele de cultură, pentru a face loc, în învăţământ şi în lucrările lor, ideologiei marxiste. Iată un pasaj din care reiese pregnant onestitatea intelectuală a lui Vianu (este un fragment dintr-o autobiografie publicată după ce fusese îndepărtat din învăţământ):

"Izvoarele mele se găsesc toate în vechea cultură a ţării, apoi în tradiţiile umanismului clasic şi modern. Puteam să mă lepăd de mine? Puteam oare să renunţ la ceea ce mi se lămurise ca adevărat şi nobil? Cei care îmi cereau o atare adaptare rapidă la noile exigenţe ale culturii se înşelau asupra firii mele. Oportunismul şi minciuna mi-au apărut întotdeauna vrednice de ură şi dispreţ."

Planul minuţios de distrugere a valorilor culturii româneşti, plan ce costituia un punct esenţial al politicii staliniste de cadre, reiese clar din fragmentul ce reproduce o directivă a Moscovei din 1947, care trebuia să se aplice ţărilor ocupate de Armata Roşie):

" Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie luate de oameni numiţi".

În aceste condiţii - constată cu amărăciune profesorul Lungu – "Puterea , în varianta ei dictatorială, fiind preocupată excesiv de valoarea politică , pentru a se menţine, a prigonit valoarea religioasă, a pervertit valoarea morală, a falsificat valoarea ştiintifică şi a vulgarizat valoarea estetică".

Iată ceva care merită să fie aprofundat. Istoria şi conştiinţa nu au vârstă, ele sunt întotdeauna actuale. Iar omul, dacă vrea să ajungă OM, îşi este dator lui însuşi cu propria lui conştiinţă.

 

Un formator de suflete

« Şi am intrat, mai mult sau mai puţin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al « formaţiei sufletelor », cum îi spun. Fiindcă mie mi se părea esenţial nu să înşir nişte date şi gânduri în faţa studenţilor, ci să încerc să comunic cu ei, nu numai omenşte dar şi spiritual. Şi cultural, fiindcă doream să fac din ei oameni cultivaţi, să le dau cât mai multe surse de incitaţie la lectură şi la arte în general."

Această mărturisire a modelului uman care a fost academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga, face de la sine portretul omului care a fost, dincolo de funcţiile importante pe care le-a ocupat, dincolo de prestigioasa activitate publicistică în domeniul criticii şi istoriei literare şi artelor în general, dincolo de recunoaşterea valorii operei prin numeroase premii, natţionale - Premiul special al Uniunii Scriitorilor (1986, 1989) - şi internaţionale - Premiul "Herder" (1988), Premiul "Adelaide Ristori" (1993) şi distincţii primite: Comandor al "Ordine al Merito della Repubblica Italiana" (1978), "Grande Ufficiale" al aceluiaşi ordin (1996), Ordinul bulgar " Sf.Metodiu şi Chiril" (1977).

Această "Doamnă a literelor româneşti", cum o numea I. Zubaşcu, a plecat din lumea noastră ca o "soră" al carei nume monahal a fost Sora Benedicta, de la Mănăstirea Văratec. S-a dezbrăcat de toată haina omenească a onorurilor primite şi a plecat simplu, ca o măicuţă, lăsând în urmă trena de distincţii şi premii. Dar nu a plecat cu mâna goală.

A luat cu ea dragostea pentru Eminescu, a plecat luând cu ea toată erudiţia care o ajuta să se mişte cu atâta graţie prin meandrele culturii româneşti şi universale din care scotea aurul. Operŕ fără bisturiu şi fără lasser pe acea rană deschisă care este sufletul eminescian ajuns până în veacul nostru, încercând să-i curme suferinţa celui pentru care " procesul cunoaşterii a fost (...) lung cât scurta sa viaţă, dar patima căutării a înfrânt brevitatea existenţei."

A luat cu ea totodată şi revolta împotriva denigratorilor lui Eminescu, acei "scriitoraşi plini de orgoliu, complexaţi ori ignoranţi", cum îi numea. A fost un luptător pentru repunerea în drepturi a lui Eminescu, cel " care se zbătea între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă".

A luat cu ea revolta sinceră împotriva timpului modern în care " am uitat verticala", unde "ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei."

A luat cu ea dragostea pentru cei tineri, atât de ameninţaţi astazi să se ploconească la "modelele din afară", adevărate "sminteli".

A luat cu ea îngrijorarea pentru soarta acestei lumi care se răceşte, fiind din ce în ce mai lipsită de căldura familiei.

A luat cu ea atâta înţelepciune, încât chiar şi cei ce nu au cunoscut-o direct, simt golul lăsat de ea în cultura şi spriritualitatea românească. Cu atât mai mult cu cât spiritualii autentici se fac atât de rar auziţi, simţiţi, nu fiindcă nu ar dori să ia parte la jocul lumii, ci fiindcă sunt goniţi de la acest joc, joc serios şi responsabil, în care ei ar avea numai de dat.

A luat cu ea imensa ei dragoste pentru muzică: "Trebuie să vă spun că eu trăiesc în permanenţă cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuză când spun asta, dar eu mă simt o ratată. Cariera mea trebuia să fie una muzicală. (...) O audiţie extraordinară era ca o stare de beatitudine, aproape ca o oră de rugăciune, fiindcă muzica este cel mai direct drum către Dumnezeu.(...) Acolo este centrul vieţii mele". Iată ce a însemnat muzica pentru Doamna Buşulenga.

A luat cu ea luptătorul anticomunist, antimarxist, luptătorul creştin în toată substanţa sufletului său doritor de unire prin iubire de Dumnezeu. A luat cu ea...

Tot ce Sora Benedicta "a luat cu ea", ne-a dat din ea. A murit un om, dar a înviat "formatorul de suflete". "Copii, faceţi-vă o platoşă ", ne îndeamnă ea, "şi aceasta să fie o platoşă a seninătăţii, a dragostei pentru toată creaţia, pentru tot ceea ce se află sub soare. (…) În această platoşă rugăciunea să fie foarte bine fixată pentru că e nevoie de ea în momentele grele".

În aceste momente grele am recitit eseul Doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga - " Cuvinte şi poveţe". El este ultimul curs pe care ni-l ţine Doamna Profesoară, amintindu-ne cu câte răni a plecat din lumea noastră, câte răni avem noi de vindecat pentru însănătoşirea noastră, ca parte a neamului românesc.

Pe 5 mai 2006 a mai plecat dintre noi un mare învăţat, o mamă întru sufletul omului care vrea să crească. Românimea a mai sărăcit cu pierderea unui suflet bogat. A plecat cu privirea spre acea " zonă a luminii necreate", spre raiul care este "această trăire în veşnică bucurie"; aşa a văzut ea raiul în timpul vieţii ei fecunde, " o veşnică bucurie".

Veşnică pomenire, Soră Benedicta… Doamnă profesoară, iată, vă urmăm sfatul şi ne rugăm pentru odihna veşnică a sufletului vostru Mare, ne rugăm cu un cântec mănăstiresc, aşa cum vi-ar place poate să auziţi, acum când aţi pornit spre "Marea Trecere":

"Călători pe marea veşnic tulburată,

Noi ne-am pus în tine, nădejdea noastră toată.

Nu ne lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale!

Noi suntem fiii lacrimilor tale."

3 mai 2006

 

 

 

Antemergătorul

Eu nu sunt scriitor. Eu sunt doar un om care scrie, fiind supus capriciilor muzei. Sunt un adult care nu a părăsit niciodată ţara copilăriei, dar care se joacă serios. Scriu din nevoia de a-mi limpezi gândurile, pentru a stabili contacte în forme convenabile cu o lume de care ne înstrăinăm, fără voia noastră. Scrisul, pentru mine, este uneori joc, alteori este revoltă, uneori este meditaţie şi reflecţie; de multe ori este o boală care, paradoxal, vindecă; este uimire, iritare şi iertare, cutezanţă şi umilinţă, dar mai ales, este necesitate şi datorie. Din punctul meu de vedere, a fi scriitor nu este o profesie, ci o consecinţă; a scrie este însă o datorie multiplă, ca un atom cu multiple valenţe.

O primă valenţă ar fi datoria faţă de zâna bună care ne-a dăruit harul la naştere şi care ne porunceşte, ascunsă într-un colţişor de suflet: “scoate din tine adâncul şi vezi ce spune; dacă cei ca tine tac, cui lăsăm cuvântul?"

O altă valenţă ar putea fi datoria faţă de dascălii care ne-au format şi care ne-au transmis uneltele de şlefuire a harului: mă refer la profesorii noştri de limbă română dar şi la scriitorii universali, care sunt adevăraţi profesori de limbă umană. Primii ne-au învăţat literele şi taina descifrării slovelor ; ceilalţi ne-au dat sensurile multiple ale cuvintelor. Sprijinindu-ne pe aceste două tezaure, vom putea eventual să aflăm sensul propriei noastre existenţe.

Copiii noştri, născuţi şi nenăscuţi, nu aşteaptă probabil nimic de la noi, fiindcă mulţi cred că au cheile trecerii glorioase prin lume. Dar tocmai faţă de cei ce nu aşteaptă nimic de la nimeni avem datoria cea mai mare! Suntem datori să le redăm o lume minunată, care există doar pentru cei ce mai cred în ea.

În măsura în care omul ar avea în sine o parte divină, creaţiile sale ar putea fi asimilate creaturilor Lui, sau “diferenţialelor divine”, cum ar spune Blaga. Dar, când însuşi Dumnezeu avea îndoieli asupra scopului creaţiei Lui, preferând să ne arate mai curând "ceea ce nu trebuie să se facă, iar nu ceea ce se face", când nici El nu ştia exact care va fi mersul lumii pe care o elibera de sub tutelă, făcând-o responsabilă de propriile ei acte, va fi oare capabil cuvântul nostru să nege negaţia Marelui Anonim ? Omul, cu condeiul lui, ar putea deturna intenţia iniţială a Demiurgului? Dacă răspunsul este "da", atunci omului i-ar reveni rolul extrem de dificil de a arăta lumii "ce şi cum trebuie să se facă", fără însă a cădea victimă capcanelor artei cu tendinţă moralizatoare.

Acest "ce trebuie să se facă" ne reaminteşte de datoriile noastre faţă de lumea creată de El, sub formă de "diferenţiale divine”, cuprinzând deopotrivă aurul şi noroiul, îngerii şi demonii.

Nu ne rămâne aşadar decât să desfacem cu răbdare ghemul cu încâlciri metafizice, să dezlegăm aripile îngerilor, să liberăm iubirea de oameni şi să scoatem aurul din noroi.

Biblia ne avertizează : « la început a fost cuvântul ». Nu avem oare datoria de a ne uni cuvintele într-un glas, care să-i redea cuvântului de început doar funcţia sa creatoare de frumos?

31 decembrie 2005

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Limba omenească

Deşi oamenii sunt construiţi (anatomic vorbind şi excluzând cazurile patologice) toţi după acelaşi tipar, posedând organe similare destinate emisiei şi recepţiei de informaţii verbale, ei nu vorbesc toţi o singură limbă. Până aici, nimic nou. Iată ceea ce este mai puţin cunoscut : există pe lume o mulţime de graiuri sau de limbi, în jur de 6000, grupate în 400 de familii. Se presupune că acestea au la origine o proto-limbă maternă, care ar fi apărut cu aproximativ 50 000 de ani în urmă (Ruhlen, "The origin of Language. Tracing the evolution of the mothertongue", 1994). Indiferent însă de originea lor, comună sau nu, toate aceste limbi alcătuiesc ceea ce am putea numi limba omenească, ele facilitând comunicarea între oamenii aparţinând diferitelor comunităţi. Dar oare aceste graiuri răspund cu adevărat dezideratei lor de început, aceea de înţelegere între oameni?

Ducându-ne cu gândul spre acele vremuri când cuvântul a coborât din întunericul cosmic, poposind pe Terra, unde a fost zidit de-a lungul mileniilor în piatră, papirus, argilă, hârtie şi material informatic, apoi străpungând cu mintea straturi de istorie mustind de mistere, nu putem să nu ne punem întrebări. Există cu adevărat un creator, sau viaţa apare spontan, odată cu prima bacterie ieşită din "supa organică primordială", după teoria lui Oparin ? (În paranteză fie spus, deşi supa organică a fost reprodusă în laborator de către Stanley Miller, în 1953, nici o bacterie vie nu a ieşit din ea, ci doar materie organică neînsufleţită de tipul aminoacizilor, ...). Şi dacă este aşa cum spunea Oparin, sau cum afirma Svante Arrhenius în teoria panspermiei, cum că viaţa ar fi venit sub formă de spori din cosmos, cum s-a ajuns de la simpla celulă, la materia inteligentă, capabilă de comunicare verbală ? Care au fost aventurile materiei oarbe în drumul ei către lumină, cea venită din interior?
Iată, mă încumet să fac aici o incursiune (fără preten
ţii de tratare exhaustivă) în teoriile care sunt astăzi vehiculate în diferite articole ştiinţifice şi filme documentare referitoare la evoluţie.

În prezent se confruntă trei mari teorii : evoluţionismul bazat pe selecţia speciilor sau darwinismul, care este predat astăzi în şcoli şi care aparţine doctrinei materialiste; creaţionismul, care este fondat pe sursele biblice şi care susţine că Universul a fost creat în 6 zile şi în sfârşit, neo-creaţionismul (sau "Intelligent Design"), care este un curent nou, foarte răspândit în Stetele Unite, dar şi în Franţa, sub influenţa lui Teilhard de Chardin, omul de ştiinţă universal, cu o largă deschidere spre spiritualitate. Acest din urmă curent grupează cercetători aparţinând celor mai diferite domenii de studiu, printre care paleoantropologia, genetica, medicina, lingvistica, matematica, astrofizica, economia.

Unii dintre aceşti cercetători neagă apartenenţa lor la acest curent sau la un altul de tip creaţionist, încercând să scape din hăituiala unor polemici lansate şi susţinute de partizanii darwinismului. Dar rezultatele acestor - fără voia lor -"neo-creaţionişti”, converg către o aceeaşi concluzie: materia vie este fabricată conform unui program evolutiv inteligent, iar evoluţia este orientată spre "punctul omega", care s-ar putea identifica cu Creatorul .

Un reputat matematician francez, Jean-Louis Krivine, continuând seria de cercetări iniţiate încă din 1931 de către matematicianul austriac Kurt Gödel, susţine că programul după care este alcătuită şi după care evoluează materia vie este scris într-un limbaj logic, numit « lambda-calcul », foarte asemănător cu limbajul de bază utilizat în programarea unui calculator (Science & Vie , N° 1013, 2002). Acesta ar fi limbajul universal sau « primul strat » de limbaj, peste care se suprapun alte straturi, din ce în ce mai elaborate cum ar fi subconştientul, limbajul natural, gândirea, conştiinţa. În acest sens, propriile noastre gânduri nu ar fi decât aducerea la suprafaţă a unor « bucăţi » din programul iniţial. Dacă J-L. Krivine ar fi fost contemporan cu Blaga, ar fi numit poate aceste "bucăţi de program" diferenţiale divine, iar programului de bază i-ar fi zis poate Marele Program, scoţându-L oarecum pe creator din Marele Anonimat.

Cercetări de dată recentă din domeniul supranumit "neo-creaţionism”, au dezvăluit un fapt de o importanţă capitală: evoluţia are un sens şi acest sens este de la inteligenţa materiei inconştiente la conştientizarea acestei inteligenţe.

Într-adevăr, omul încarnează toate stadiile de evoluţie ale materiei inteligente, începând cu organismele monocelulare cele mai simple, cele procariote (lipsite de nucleu), cum este şi cazul globulelor roşii, şi terminând cu organul cel mai complex al omului: creierul. Tot ce este viu pe planeta noastră parcă ar fi fost conceput cu creionul în mână şi după o logică perfectă. Toată materia organică este constituită din aceleaşi substanţe de bază (...), care se leagă între ele într-o anumită ordine specifică fiecărui individ în parte, ordinea fiind dictată de ADN-ul propriu, înscris în fiecare celulă; el este cel care deţine codul. Acest cod este universal (conţine combinaţii de trei baze azotate, din cele patru posibile, notate prescurtat prin literele: A, C, G, T), dar este totodată şi specific (ordinea de legare a acestor baze, precum şi gradul lor de repetabilitate de-a lungul lanţului ADN-ului, sunt diferite de la o fiinţă la alta). ADN-ul ar fi aşadar o carte din Marea Bibliotecă, o carte cu care ne naştem şi din care ne inspirăm de-a lungul vieţii, pentru a putea creşte şi trăi. Cartea noastră are un sens fiindcă cineva a scris-o cu sens.

În sprijinul acestei creşteri cu sens a omului, cercetătorii au un cuvânt important de spus. Anne Dambricourt-Malassé - o reputată cercetătoare din domeniul paleoantropologiei, care a publicat numeroase articole şi care este astăzi în bătaia puştii darwiniştilor - vine cu date concrete: evoluţia osului sfenoid de-a lungul istoriei liniei evolutive a omului, de la australopitec la homo sapiens. Acest os bizar, în formă de fluture, situat la baza craniului, a suferit de-a lungul ultimelor 60 de milioane de ani, 5 modificări de formă şi de poziţie în raport cu coloana vertebrală (corespunzând celor 5 mari etape evolutive ale fiinţelor vii, până la stadiul de om), el fiind direct implicat în "umanizarea" omului (verticalitate, modificări ale craniului, antrenând îngustarea feţei, micşorarea maxilarului şi dezvoltarea creierului, urmată de apariţia conştiinţei). Osul sfenoid s-a ridicat de la orizontală spre o poziţie oblică (astăzi), el fiind încă în evoluţie, dar “mereu în acelaşi sens” – spune cercetătoarea - fapt care contrazice teoria hazardului, inclusă în explicarea procesului de evoluţie prin selecţie naturală (darwinismul). Aceste modificări sunt de ordin genetic, ele fiind înscrise în programul evolutiv al embrionului uman.
Iată însă că această nouă concep
ţie despre evoluţie este combătută de conservatorii darwinişti, printr-o serie de acuze cu sau fără argumente. I se reproşează doamnei Dambricourt-Malassé (care după afirmaţiile ei nu este deloc religioasă) de a fi pus sub semnul întrebării punctul de sprijin al teoriei lui Charles Darwin şi anume adaptarea la mediul înconjurător ca factor decisiv al evoluţiei omului. I se mai reproşează (jurnalul "Le Monde" din 29.10.2005) asocierea la diferite curente religioase introduse în ştiinţă de către abatele Breuil şi Teilhard de Chardin şi “susţinute de peste ocean cu mijloace financiare importante”. Teoria pe care o expune cercetătoarea este atacată şi de către jurnalişti, cu o serie de argumente înşirate sub diferite titluri de felul "un singur os nu poate fi esenţial" sau "a crede că omul continuă să evolueze este o iluzie" sau "stabilirea unei legi matematice a evoluţiei nu se sprijină pe nimic serios" sau "nu există nici o dovadă a unei legi ascunse în genele nostre" (Science & Vie, décembre N° 1059, 2005). Aceste argumente-glonţ cad de la sine, la o citire mai atentă (şi mai avizată) a altor articole ştiinţifice publicate de-a lungul ultimilor 4 ani, în colecţia aceleiaşi reviste.
Dar l
ăsând ştiinţa la o parte şi contemplând acel os, atât de controversat, cu ochi intuitivi şi bine spălaţi de prejudecăţi de ordin ştiinţific ori religios, nu putem să nu ne emoţionăm în faţa formei lui bizare. Acest fluture osificat, aşezat la baza craniului, are o “formă"... lipsită de formă! Este o piesă lucrată cu o rară măiestrie. Este o veritabilă bijuterie dantelată sau val de mare minuscul în mişcare, a cărui spumă fixată în reteaua de calciu a ţesutului osos, ar vrea parcă să ne sugereze cele 26 de dimensiuni ale universului. Sfenoidul adăposteşte în cavitatea sa (“şaua turcească") o glandă ( glanda hipofiză), cu o importanţă capitală în asigurarea echilibrului energetic al corpului, prin cei 8 hormoni secretaţi de ea, direct implicaţi în procesul creşterii şi al maturizării sexuale a individului. Sfenoidul ar putea fi asimilat unei antene interne, care se orientează prin modificări genetice, în vederea unei mai bune captări a "planului inteligent".
Iată însă că la aceea
şi concluzie - a “planului inteligent”- ajung, pe cu totul alte căi, cercetători de prestigiu din alte domenii. Belgianul Christian de Duve (deţinătorul premiului Nobel pentru medicină, 1974) susţine că materia este « obligată » să meargă spre complexitate, « pentru că nu are altă cale de ales», iar aceast proces evolutiv este dirijat întru perfecţionarea creierului uman, în scopul apariţiei inteligenţei şi conştiinţei, ca apogeu al evoluţiei. Jean Chaline (paleontolog francez) recunoaşte că legea evoluţiei este înscrisă în interiorul fiecărei celule, şi anume, în ADN. O echipă interdisciplinară, formată din Jean Chaline, astrofizicianul Laurent Nottale şi economistul Pierre Grou, a stabilit chiar o lege matematică capabilă de a prevedea mutaţiile genetice legate de marile salturi evolutive (Science & Vie N° 1059, 2005) .
Plecându-ne atenţia spre acest program de sintez
ă şi evoluţie a meteriei vii, - scris însă cu cerneală simpatică, care, după cum bine se ştie, are nevoie de lumină(!) pentru a ne dezvălui adevărurile pe care le ascunde -
ne putem da seama de unitatea vieţii pe pământ, de originea noastră comună, dar şi de enorma ei diversitate. Cum?! Am spus “origine comună" şi “diversitate”?! Dar darwiniştii susţin acelaşi lucru: noi am apărut în urma unui lung proces evolutiv din primate, care la rândul lor au apărut dintr-o altă linie evolutivă, având la bază salamandra!! Cele două curente atât de opuse în aparenţă, darwinismul şi neo-creaţionismul, ar putea fi deci complementare... Concilierea lor s-ar putea face plecând de la următoarele constatări : « Intelligent Design » are în vedere scopul creaţiei şi finalismul global al evoluţiei, pe când darwinismul furnizează doar etapele realizării acestui proces evolutiv, pe porţiuni mici.
Forma lui de fluture, aleas
ă parcă simbolic pentru osul sfenoid, ne aminteşte că până să ajungă la zbor, fluturele a fost mai întâi o larvă. Faptul că el este ascuns în craniu, la baza creierului, ar fi semnul că zborul începe de acolo.
Teilhard de Chardin, acest reconciliator vizionar între
ştiinţă şi religie spunea: "For the observers of the Future, the greatest event will be the sudden appearance of a collective humane conscience and a human work to make." (« Pentru observatorii Viitorului, cel mai mare eveniment va fi apariţia bruscă a unei conştiinţe umane colective şi a lucrului omenesc care trebuie făcut »).
Cele aproximativ 6000 de graiuri pământene, sau limba omenească ie
şită poate din primul Cuvânt, vor fi ele oare capabile să lucreze la împlinirea profeţiei lui Teilhard?

1 decembrie 2005

 

 

 

 

 

 

 

Ştiinţa crede în Dumnezeu ?

Este un act de cutezanţă să scrii despre Dumnezeu şi nu numai din pricina faptului că subiectul este atât de vast, de imperceptibil şi dispersat în toate domeniile artistice, ştiinţifice, filozofice, sau ale culturii pur şi simplu, înţeleasă ca formă atotcuprinzătoare a preocupărilor omeneşti. Cine mai are astăzi timp de filozofie, de mari întrebări, de meditaţie asupra unor probleme care nu aduc un câştig material şi care riscă să te îndepărteze de o mare parte a acestei lumi ? Cu toate acestea, mulţi oameni cred că şi-au pus măcar o dată întrebarea : de ce El , în pofida absenţei sale materiale, nu a încetat să se infiltreze în gândurile omului, în aspiraţiile şi în creaţia lui ?

Problema credinţei într-o fiinţă superioară şi inaccesibilă a fost abordată de-a lungul mileniilor din mai multe unghiuri. De obicei, când te referi la credinţă, gândul îţi fuge mai întâi la vreo religie oarecare, fie ea catolică, ortodoxă, iudaică, musulmană, budistă, ... şi implicit la locuri de cult: biserici, caterdrale, temple. Apoi, în stratul următor ar veni filozofia şi de aici până la domeniul artei nu este decât un pas. Arta, artistul în general, le transcende pe amândouă, unindu-se în clipele creaţiei direct cu cerurile cele mai înalte, nu se ştie prin ce mister al vibraţiilor universale.

De ce unii cred iar alţii nu? De când crede omul? Dacă există îngeri, arhangheli şi Dumnezei, de ce nu toţi suntem capabili să îi vedem? Care sunt mecanismele credinţei şi care sunt efectele ei? Iată câteva întrebări care asaltează conştiinţele, chiar dacă puţini sunt cei care recunosc astăzi astfel de preocupări ca fiind esenţiale, ele nemaifiind aparent la modă. Spun "aparent", fiindcă lumea laică este mai preocupată ca niciodată să dea răspuns acestor întrebări imposibile, adevărate puţuri cu adâncimi infinite. Oamenii de ştiinţă stau de zeci de ani aplecaţi asupra microscopului pentru a înţelege infinitul mic, care desigur îl cuprinde pe cel mare, deşi reciproca este tot atât de adevărată. Omul, ca scop ultim al creaţiei, ar fi unitatea universală în care cele două infinituri se confundă.

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, vă invit la o plimbare de-a lungul perimetrului unei pentagrame.

Paleoantropologia a adus la suprafaţă date extrem de preţioase pentru a situa vârsta religiilor pe axa istoriei. Vestigii datând de peste 3 000 000 de ani atestă faptul că humanoizii de tip australopitec aveau deja noţiunea obiectelor de cult, fabricându-şi talismanuri din piatră. Primele semne ale unei adevărate spiritualităţi apar mult mai târziu, fiind semnalate la Kebara (Israel), unde s-au descoperit mobilier funerar şi urme mărturisind inhumarea morţilor de tipul homo Neanderthal şi sapiens. Picturile rupestre, invocând taurul şi simboluri şamanice (descoperite după anii 33 000 î.e.n în Africa şi în Spania) fac dovada că omul avea încă din acele vremuri ancestrale percepţia divinităţii şi că dorea să comunice cu ea.

Dacă la aceste date concrete ale paleontologiei - care răspund la întrebarea „de când crede omul?" - adăugăm întrebarea fundamentală de ordin filozofic „de ce crede omul?", am parcurs deja una dintre laturile pentagramei.

Aşadar de ce cred unii? De frică? – dacă nu cred, voi fi înghiţit de focurile Gheenei. Din ignoranţă? – aşa mi-a spus popa, să cred! Din comoditate? – e mai simplu să-mi încredinţez soarta şi deciziile unui for superior, decât să-mi bat singur capul, asumându-mi toate responsabilităţile gesturilor şi gândurilor mele; în caz de eşec, am pe cine da vina: „aşa a vrut Dumnezeu!”.

În mod paradoxal, ştiinţele exacte - care s-au situat până nu demult de cealaltă parte a barierei, negând existenţa lui Dumnezeu, din lipsa unor probe tangibile, - sunt cele care pot răspunde convenabil la întrebări de genul : "de ce crede omul? care sunt mecanismele şi efectele credinţei?

Recent s-a recunoscut faptul că "Dumnezeu nu va dispărea niciodată, deaoarece creierul nostru este programat să creadă". Aşadar credinţa ţine de genele umane, lucru care a fost pus clar în evidenţă de lucrări în domeniul neurobiologiei şi al neuroteologiei, un domeniu ştiinţific creat ad hoc ca disciplnă de graniţă între neurologie şi teologie. Mai mult decât atât, s-a descoperit o "moleculă a credinţei" – serotoniana - care este responsabilă de fenomenul transei religioase. Această moleculă, secretată în mod natural de creierul uman, s-ar situa, nu numai din punct de vedere al structurii sale chimice, ci şi din acela al efectelor pe care le produce, pe acealaşi plan cu drogurile psihedelice şi a celor din clasa opiaceelor. Structura însăşi a creierului nostru este de aşa natură concepută încât există o zonă bine definită – cortexul parietal superior prins într-o complicată reţea cerebrală - unde fuzionăm cu îngerii, arhanghelii sau chiar cu Dumnezeu. Zona este situată în partea superioară a craniului, în spate, şi a fost vizualizată prin tehnici de imagerie medicală.

Iată de ce are omul nevoie de Dumnezeu! El este drogul pe care îl poate fabrica singur prin simpla concentrare în rugăciune. Acest drog nu îi produce numai o stare de pace interioară, ci ajută efectiv la vindecarea unor boli, cum este anxietatea şi temuta boală Alzheimer. Religia privită ca "opiul popoarelor" – după cum spun în sens pejorativ marxiştii, - este o realitate, dar una benefică. Credinţa (dar nu şi fanatismul religios) vindecă, este dătătoare de speranţă şi creşte durata de viaţă a oamenilor. Este părerea oamenilor de ştiinţă care au abordat această problemă "la microscop", cu toată acurateţea şi onestitatea care le sunt specifice.

Continuându-ne itinerariul de-a lungul pentagramei, ajungem la întrebarea: „ţi oameni cred?" Ştiinţele statistice au putut număra credincioşii de pe planetă: ei reprezintă , conform studiilor lui Scott Atran , 85 % din populatia terestră, dintre care 35 % sunt creştini, 20 % islamişti, 14 % hinduişti, 6 % practică confucianismul şi 1 % judaismul.

O dată parcursă pentagrama credinţei, rămânem în mare parte nesatisfăcuţi de integrala acestor răspunsuri; ştim de ce credem şi cum credem, dar nu ştim dacă există Dumnezeu. Iar dacă totuşi există, vin alte întrebări: Ce este sau cine este Dumnezeu? Cum arată? De ce nu se arată? Cei ce refuză acel „crede şi nu cerceta" şi s-au angajat deja pe drumul imposibilelor cunoaşteri vor fi în permanenţă terorizaţi de o întrebare: El este cel care l-a creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa", ori invers, omul l-a creat pe Dumnezeu, după chipul şi asemńarea sa? Şi chiar dacă admitem a priori existenţa unei forţe superioare care ne-ar fi creat, o nouă întrebare dureroasă se desprinde din chiar centrul acestei pentagrame: de ce a fost creat omul?

Oricât am dori să îl ţinem pe Dumnezeu în palmă, ca pe o pasăre rară, el nu se lasă prins. Faţă în faţă cu Tatăl notru posibil dar nevăzut, nu suntem decât nişte copii care pun la infinit tot felul de întrebări – nici decum stupide – ce le asigură creşterea pe scara umanitătii şi într-un anume fel, apropierea de starea de Dumnezeu.

29 septembrie 2005

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Autocunoaşterea stratificată

Mi s-a pus ieri această întrebare: "cum vedeţi finalul istoric al procesului de auto-cunoaştere prin care trece omul?” Este o întrebare foarte grea; cam ca aceea dacă universul este finit sau infinit. Dar mi s-a mai pus imediat încă una: „ce sens atribuiţi întrebării aparent retorice pe care Iisus o pune la un moment dat ucenicilor lui: "Dar când va veni Fiul omului va găsi El oare credinţa pe pământ?"  La această întrebare aş răspunde că Fiul omului va găsi atât cât am pus noi din El, în sufletul nostru. Că va fi mult, că va fi puţin, cine altul poate şti decât El şi noi-înşine?
În ceea ce prive
şte prima întrebare, răspunsul meu nu poate fi decât unul incomplet, întrucât autocunoaşterea este un proces care se întinde pe parcursul întregii vieţi, el realizându-se în etape; este un proces stratificat, pe tranşe de vârstă, fără o demarcaţie precisă. Procesul autocunoaşterii este accelerat de evenimentele majore. Nu pot să văd finalul istoric, nefiind profet sau clarvăzător. Încerc doar să intuiesc un fel de răspuns, care la rândul său ar grupa trei probleme: metodele de realizare a procesului de autocunoaştere, necesitatea acestei cunoaşteri de sine şi scopul ei.

Metodele de realizare a autocunoa
şterii şi necesitatea ei. Vorbind din experienţa mea personală, pot să afirm că primul pas către autocunoaştere este cunoaşterea în sens larg. Viaţa unui om fiind din ce în ce mai scurtă în raport cu cantitatea de informaţie care îi este la îndemână, această mare aventură a lui, este un efort fără de sfârşit. Dar chiar dacă, prin absurd, am putea cunoaşte tot ceea ce s-a descoperit pâna în momentul de faţă, tot ne va rămâne acel «inconnu infini », fiindcă „ceea ce se cunoaşte este finit, necunoscutul este infinit; ceea ce noi înţelegem nu este decât o insulă pierdută în oceanul nelimitat al inexplicabilului", după cum scrie T.H. Huxley.
Cu cât cunoa
ştem mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puţin cunoaştem; este concluzia la care au ajuns o seamă de gânditori. « Plus vite tu vas, plus petit tu es » („Cu cât mergi mai repede, cu atât eşti mai mic") spunea Einstein. Cu toate acestea, nu trebuie să ne descurajam fiindcă, aşa cum spunea Flammarion, « natura este o carte sublimă pe care nu trebuie să încetăm a o citi". Ştiinţa, filozofia, religia, artele sunt alfabeturi ce fac posibilă "citirea" naturii, iar ele se îmbogăţesc continuu. Dacă vom încerca să ţinem cât de cât pasul cu progresele lor, vom avea şanse mai mari de lărgire a propriilor noastre limite. Omul ar trebui să guste din toate aceste daruri pe parcursul vieţii lui, şi fiecare dintre noi cred că a făcut acest lucru într-o măsură mai mare sau mai mică.
Cunoa
şterea este tot un proces stratificat, este un edificiu pe care îl începem încă din copilarie şi pe care nu îl sfârşim decât odată cu viaţa. Şi fiecare cărămidă e importantă, fiindcă toate se leagă între ele. Einstein spunea că „ştiinţa fără religie este şchioapă, iar religia fără ştiinţă este oarbă". Anaxagore un mare filozof al Antichităţii (500 – 428 î.C), scria, în lucrarea sa „Despre natură", că materia este constituită din particule foarte mici (cărora Democrit le va da mai târziu numele de atomi). Aceste particule existau la început într-un fel de haos, dispersate în univers. Corpurile nu ar fi decât materie organizată de acel „noűs" care în limba greacă înseamnă „spirit" sau „raţiune".
Gustavo Cevolani făcând o paralelă între Einstein
şi Spinoza, vorbeşte despre o « religiozitate cosmică » a omului, care dincolo de anumite limite ale cunoaşterii lumii fizice, refuză dogma. El îşi face propriul lui sistem de gândire şi propriile lui unelte de cunoaştere. Spinoza, adept al panteismului, este convins că „lumea este fondată pe raţiune şi că ea poate fi înţeleasă; această convingere provine din sentimentul profund al existenţei unui spirit superior care se manifestă în lume".
Anaxagore, Democrit, Einstein
şi Spinoza, la care s-ar mai putea alătura o serie de oameni de ştiinţă celebri cum sunt Max Plank, Kepler, Newton, Leibniz şi încă multi alţii, aceşti eminenţi gânditori universali, deşi au trăit în epoci atât de diferite şi de îndepărtate, au gândit şi au crezut în acelaşi lucru: în „religiozitatea cosmică", evidentă lor, în măsura în care ei au înţeles armonia legilor cauzale ale lumii fizice.
Iată aşadar de ce este necesară cunoaşterea: ea ne duce de mână direct spre El, şi dacă acceptăm ideea că omul conţine o parte de divintate, omul se poate afla pe sine. Iisus spunea „Împărăţia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru". Nu ne invită El oare la autocunoaştere?

Pasul următor către autocuno
ştere ar fi experimentarea, prin intermediul căreia omul îşi poate cunoaşte limitele; el testează ce anume i se potriveşte şi ce nu; ce trebuie să integreze şi ce trebuie să refuze. Este drumul pe care omul se hotărăşte să îl urmeze în viaţă. Este cunoaşterea pe care a acumulat-o şi pe care o trece acum prin sită. Este lupta lui cu lumea dinlăuntru pentru o conciliare cu lumea din afară. Este calea prin care omul pune prima cărămidă a individuaţiei (a nu se înţelege „individualism").

Care ar fi scopul autocunoa
şterii? De ce este atât de important să ne autocunoaştem? Oare nu se poate trăi şi fără autocunoaştere? Nu, nu se poate trăi. Omul, prin statutul lui de om, este obligat la acest efort continuu. Iată părerile a doi titani ai gândirii umanităţii, Einstein şi Epictet :
„Toate religiile, artele şi ştiinţele sunt branşele aceluiaşi arbore. Toate aspiraţiile lui sunt dirijate spre înnobilarea vieţii Omului, pentru a-l ridica dincolo de sfera simplei existenţe fizice şi a ghida individul spre Libertate" (Einstein). Şi "nici un om nu poate fi liber dacă nu este propriul lui stăpân" (Epictet). Autocunoaşterea este calea spre libertatea individuală, spre acea individuaţie înţeleasă în accepţiunea lui Jung.

Concluzie. În concluzie, aş spune că finalul procesului de autocunoaştere va fi în funcţie de apetitul nostru de început pentru cunoaştere şi el este diferit de la individ la individ. Dincolo de procesul obligatoriu de învăţământ, "a voi să şti sau a nu voi să şti” este o alegere care ţine doar de conştiinţa personală. Copilul, decum începe să vorbească, pune întrebări: "Ce e cerul?" "Ce e pământul?" "Ce e omul?" " Ce e soarele şi ce e luna?” Abia la maturitate omul îndrăzneşte să se întrebe: cine sunt eu? Şi atunci începe pentru el filozofia autocunoaşterii. Matur fiind, el continuă să întrebe şi să se întrebe. Când omul nu mai găseşte răspuns la întrebarile lui, se întoarce spre rugăciune, ea fiind singura în stare să-i domolească tumultul din suflet. Ea vine după ce omul a epuizat toate resursele proprii de căutare. Apelăm la El atunci când rămânem fără răspunsuri din lumea exterioară. Calitatea răspunsului Lui va fi însă în funcţie de profunzimea întrebărilor noastre.
Mul
ţi oameni se nasc cu nevoia de credinţă. Bisericii îi revine rolul de a-i ajuta să acceadă până la El. Unii oameni îl presimt pe Dumnezeu încă de la începutul vieţii lor şi nu îl mai caută, deoarece l-au găsit; este cazul celor care au devenit sfinţi şi a celor care au îmbrăţişat cariera religioasă din convingere, având o vocaţie pentru aceasta; sunt cei care „cred şi nu cercetează". Alţii însă au nevoie de dovezi, ei cercetează lumea din mijlocul ei, scrutând universul mare şi universul mic, descoperind legi de cauzalitate care dezvăluie acel „noűs". Dar există mulţi oameni pe pământ care sunt atei. Ei sunt liberi în alegerea lor; însă ce înseamnă pentru ei autocunoaştere? Einstein, care a fost multă vreme un ateu convins, afirma către sfârşitul vieţii: „sunt un ateu religios".
Că este ateu ori credincios, tot omul se na
şte cu misiunea de a birui întunericul din el. Este poate şi ultimul gând al marelui om care a fost Victor Hugo. Iată ultimele lui cuvinte: " C'est ici le combat du jour et de la nuit... "

2 februarie 2006

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


De la ştiinţă la conştiinţă

Eseul domnului Dimitrie Grama "Omul ca o maşină", publicat acum câtăva vreme în revita AGERO , m-a stârnit la o continuare a discuţiei despre conştiinţă. Sunt perfect de acord că omul are mai multe euri. Este el oare constrâns la deghizare şi la roluri care nu-i sunt pe potrivă? Da.

Nu tot atât de rapid şi de simplu se poate răspunde la întrebarea următoare : de ce îşi fabrică omul aceste euri de circumstanţă ? Eu cred că omul are unul sau mai multe alter-ego-uri pentru a-şi proteja Eul adevarat, cel la a cărui curăţire veghează şi căruia i-a dedicat întreaga alchimie a vieţii lui prezente. Dar folosim alterego-uri şi pentru protejarea celor din jur. O figură tristă, crâncenă şi gri nu stârneşte în semeni nici pace, nici linişte, nici comfort sufletesc. Aşa că punem măşti de circumstanţă pentru ca alţii să se simtă bine, sau pur şi simplu ca să fim lăsaţi în pace sau pentru a nu cădea sub spada invidioşilor, a indiscreţilor, a celor răi care ne pândesc din umbră. Faptul că omul are mai multe euri mi se pare firesc, dar important este ca el să ştie să-şi păzească intact eul propriu, cel adevrat şi să ştie să le domine pe celelalte şi să le utilizeze cu moderaţie şi în scopuri altruiste, iar ca finalitate ultimă, aceste euri să-i servească la definitivarea eului principal. Cu alte cuvinte, servindu-se de toate căile (eurile) pe care Creatorul i l-a dat la îndemână, omul să-şi netezească calea spre individuaţie.

Cât priveşte conştiinţa ea este mai întâi o problemă personală şi apoi una colectivă. Omul are de îndeplinit un singur lucru pe lume: să afle cine este. Ca singură unealtă are conştiinţa, iar pe aceasta trebuie să şi-o fabrice prin cunoaştere, sondarea inconştientului, meditaţie, credinţă în ceva, muncă şi creaţie (dacă veţi mai găsi şi alte căi prin care se poate fabrica o conştiinţă, vă rog să le faceţi cunoscute!). Desigur, fiecare se naşte cu o reţetă proprie de făurire a propriei conştiinţe şi nimeni nu poate vinde secretul fabricării conştiinţei altuia. Conştiinţa este o problemă strict personală , este ceea ce eul ţese cu măiestrie din experimentarea lumii înconjurătoare. Conştiinţa este distilatul pur obtinut în urma numeroaselor procese anterioare de distilare şi sublimare. Conştiinţa este ţelul suprem al omului şi calea către "individuaţie" ( în sensul de autonomie sau cu alte cuvinte ceea ce rămâne din om, după asumarea binelui şi a răului din el; este un "ce" al omului, care se va integra arhetipului al cărui exponent pe această lume este).

Există o şcoală de formare a conştiinţei? Da, este una singură : şcoala vieţii fiecărui individ în parte. Cunoaşterea lumii fizice, folosirea corectă a inconştientului şi experimentarea ar fi mijloacele prin care omul poate testa ce tip de “materie“ îi va spori conştiinţa şi ce îi va fi inutil sau dăunător. El este pus în permanenţă să aleagă şi să refuze din datul atât de bogat în informaţii şi tentaţii. Copiii moderni se emancipează din ce în ce mai devreme, fug de constrângeri, asumându-şi riscul de a bâjbâi prin lume, cu ochii măriţi de lumina reclamelor sau de extasie. Energia acumulată o evacuează încă de la cea mai fragedă vârstă făcând sport, dar mai mult făcând sex. Şi cartea ? Cartea, ca suma a tuturor cărţilor, este sabia cu două tăişuri, deoarece ştiinţa – în sensul cunoaşterii – departe de a ne face fericiţi, ne face lucizi şi responsabili. Cu cât “cartea” va fi mai bine înţeleasă şi integrată, cu atât ne apropiem de conştiinţa proprie.

De la ştiinţă la conştiinţă este un drum lung şi greu. El trece prin “înghiţirea cărţii” – cum se spune în “Apocalipsă" – carte care "la început ni se va părea dulce, dar de îndată ce o vom avea în pântec ea va fi amară". Dar chiar cu riscul acestei nefericiri, este scris în legea omului de a evolua până la definirea propriei conştiinţe. Drama lumilor rezidă din faptul că dincolo de un anumit nivel de ingerare a cărţii, lupta nu se mai duce de la om la om pe plan fizic, ci de la conştiinţă la conştiinţă. Iată deci necesitatea unirii conştiinţelor care sunt deopotrivă întru binele omenirii.

Şi pentru că scriu aceste rânduri în preajma anului nou, urarea mea este următoarea: fie ca cei cu gânduri bune şi curate, de pace şi de iubire să sporească - prin unirea conştiinţelor lor - conştiinţa albă a lumii pe care o avem şi noi, pentru scurt timp, în grijă.

22 decembrie 2005

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dragul meu Eminescu

Dragul meu poet nemuritor,

Decum m-am trezit din somnul meu agitat, m-am repezit la mica statuetă de bronz de pe bibliotecă. Am luat-o în căuşul palmei şi am început să murmur, cu ochii în ochii tăi înlăcrimaţi : La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

(...)

Tu care ştiai atât de multe, care stăteai la lungi discuţii filozofice cu Schopenhauer şi cu Kant, tu care citiseşi Vedele şi Upanishadele, tu care aveai “la degetul cel mic” legile lui Kepler şi “te-ai cufundat în stele” ca să le cercetezi carnea şi spiritul, tu care ai avut un cuvânt bun pentru toţi poeţii înaintaşi, - vai, mi-e şi ruşine să-ţi mărturisesc ce anume mi-a făcut "noaptea zi", o zi amară...

Cu cearcăne grele mă uit spre cerul care deodată a devenit negru şi sălciu. Iartă-mă. Am răvaşit toate cărţile din bibliotecă şi te-am scos din nou la lumină, pe tine care eşti lumină ! Te rog să mă ierţi că nu te-am mai răsfoit de la o vreme... Cam de trei săptămâni, de pe 15 ianuarie, de la ziua ta aniversară. Am regăsit volumul "Poezii", fără coperţi, aşa cum l-am păstrat de atunci, de pe vremea anilor de liceu. Cărţile mele cele mai iubite au rămas goale de înveliş, le-am devorat şi miezul şi coaja, te rog să mă ierţi… Te-am adus aici, departe de Ipoteşti, departe de teiul atât de drag, fiindcă trebuia să te am aproape. Te-am aşezat alături de alţi poeţi şi scriitori români sau neromâni, Goethe, Schiller, Blaga, V.Voiculescu, Cioran, Baudelaire, Hugo, Caragiale, Ion Barbu, Coşbuc, Arghezi, Camus, Topârceanu, Anghel şi alţii, mulţi alţii... Dar ce rost are să-ţi înşir acum sutele de nume care stau cuminţi pe rafturi ? Poate că te întrebi de ce mi-am amintit iarăşi de tine în această dimineaţă.

Am avut o noapte grea. Mă zvârcoleam şi de câte ori mă trezeam îmi venea în minte ceea ce mi-a scris ieri un prieten: "Eminescu suferă din nou în România". Şi m-am întrebat: ce om poate fi acela care nu iubeşte poezia lui Eminescu? A învăţat el oare să citească? Şi pe urmă mi-am răspuns: există oameni care recitau versurile lui Eminescu fără să fi învaţat să citească, fiindcă mai important decât cititul cu ochii este cititul cu sufletul.

Dragul meu geniu, vrau să-ţi spun că există o mulţime de oameni - academicieni, oameni de rând, intelectuali sau nu, - care îţi ştiu cărţile pe de rost şi le iubesc. Dar nici nu ştiu cum să-ţi spun, mai bine nu-ţi spun... Sunt însă şi unii oameni care nu te înţeleg, nici acum ca şi atunci, ştii doar, fiindcă ai avut mult de luptat cu epigonii şi cu cei care te-au hărţuit voind să te coboare în noroiul lor, cu cât tu te înălţai mai sus. Ei sunt din nou la pândă, dragul meu visător genial, au ajuns până în veacul acesta atât de "modern", tocmai fiindcă aveau "simţiri reci", fiind totodată "mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte / Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic".

Dragul meu poet care ai iubit atât de mult omenirea, nu ştiu cum să-ţi dau de veste... Te-aş răni cu adevărul. Imaginează-ţi că englezii l-ar amesteca pe Shakespeare în intrigile lor politice, trăgându-l când de partea conservatorilor, când de cea a laburiştilor. Închipuieşte-ţi că l-ar sfârteca în conflicte etnice sau religioase, că i-ar reproşa că-i învechit, fiindcă s-a născut acum câteva sute de ani. Că s-ar îndoi de caliatea lui de poet universal, fiindcă a trăit prea demult, sau fiindcă scria versuri de dragoste prea "romantice" faţă de cinismul veacului prostituat.

Nu, nu te întrista! Nu plânge, ştii doar că ei nu merită, cei care fac din "Dumnezeul nostru, umbră", din "patria noastră, o frază" şi pentru care “totul e spoială, totu-i lustru fără bază". Nu plânge pentru ei, mică statuie de bronz, care ai mai mult suflet decât unii "oameni". Chiar tu scriai atunci, demult – parcă ai fi ştiut că specia homo-latrans va ajunge până în veacul nostru – tu scriai "Critici, voi, cu flori deşarte / Care roade n-aţi adus..."

Ţi-au ucis odată trupul, dar nu te-au ucis. Nu-i lua în seamă nici acum! Ştii doar că nu au nici o putere asupra statuii tale de lumină. Doar tu spuneai în veacul trecut: « laudele lor, desigur, m-ar jigni peste măsură". Nici măcar nu te-au citit, nu pot să te cuprindă nici cu mintea, nici cu sufletul. Era cât pe ce să-mi scape « mi-e ruşine că sunt român", dar mi-am amintit că şi tu eşti român şi că zeci de milioane de oameni din lumea întreagă sunt tot români şi ştiu că-i doare să te ştie îndurerat. Facem zid în jurul tău, nu ca să te apărăm – nici nu am fi în stare – ci ca să ne aperi tu, pe noi, de mizeriile veacului.
Lasă-i pe cei ce nu au minte
şi nici suflet să-ţi calce în picioare poezia, filozofia, proza; din ele va ţâşni de-a pururi, ca dintr-o fântână sfinţită de mâna Mariei, veşnicia ; din ea se vor adăpa doar cei însetaţi. Cuvintele pe care le-ai zămislit "la lumânare" şi care ne-au format limba literară, acele cuvinte ne-au alinat sufletele de când eram copii, apoi când am devenit adolescenţi, şi apoi oameni maturi, şi oameni bătrâni. Poezia ta ne-a îmbogăţit şi a îmbogăţit universul, iar el este de două ori mai întreg cu opera ta.

Nimeni, niciodată nu te va putea stinge, sau măcar atinge, fiindcă tu eşti Hyperion. Dragul meu poet nemuritor, mai spune-le odată, fiindcă mulţi nu ştiu de tine, sau alţii au uitat; spune-le ca şi acum mai bine de un secol: "Trăind în cercul vostru strîmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece. »

Înţelepciunea ta e mai vie ca niciodată şi ne cheamă nu din noapte, ci din lumina veşnică. Poezia ta ar trebui să o citim îngenuncheaţi. Iată, o fac eu, ca tu să-i ierţi pe ei. Să murmurăm împreună aceste câteva versuri din poezia ta "Rugăciune" : "Craiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te, / Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire,/Asupra-ne coboară, / O, maică prea curată /
Şi pururea fecioară, / Marie!"

6 februarie 2006

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Universul din pălăria de dantelă

Azi, 23 martie, fac prima baie în mare, pe anul acesta. Sunt pe o plajă din Djerba, chiar în faţa hotelului, aşa încât vocea lui Roah acoperă valurile:

- Venez mesdames et messieurs! Allez, bougez! Nior - notre danseur - vous propose de faire avec lui quelques mouvements d’aérobic.

Apa este foarte rece şi nu îndrăznesc decât să mă botez în apa Mediteranei. Una, doua, trei. Gata! Ies la uscat şi mă aşez pe chaise longue. După câteva minute soarele devine insuportabil. Caut în sac pălăria de soare a bunicii, pe care a lucrat-o cu mâna ei. E din macramé, cu borurile largi căzând pe frunte şi peste obraji. Bunica s-a dus, dar lucrul făcut de mâna ei a dăinuit şi iată, mă servesc de el chiar şi acum, după mai bine de 25 de ani.

Îmi aşez pălăria pe faţă şi privesc la soare. Îmi intră în ochi, divizat într-o mulţime de sori minusculi, strecuraţi prin porii pălăriei. La contactul cu ţesătura vrăjită de mâna bunicii, soarele s-a făcut ţăndări. S-a spart deodată în mii şi mii de bucăţele de soare, mici cât un vârf de ac. Dar fiecare bob de lumină are strălucirea la fel de puternică ca un ciorchine de soare întreg. Trebuie să închid ochii. Privesc jocul ameţitor al broderiei care, oricât de deasă ar fi, nu este în stare să oprească elanul luminii solare.

Printr-un ochi al ţesăturii fine iau în primire spatiul geometric densenat de două discuri transparente, care se suprapun partial. Fiecare disc este format dintr-o infinitate de cercuri concentrice şi dintr-o altă infinitate de segmente de cerc, diferenţiate prin culori, acoperind toată paleta celor şapte culori ale curcubeului, învăluite în trena lor nesfârşită de nuanţe. Privesc atent cele două discuri transparente, desenate atât de ciudat şi atât de măiestrit; ele par identice. Totuşi nu sunt. Discul de sus, uşor deplasat spre dreapta, deschide o perspectivă neaşteptată. Ai spune că este o felie subtire, de talie nanometrică, tăiată din trunchiul unui arbore vechi cât lumea, care se deschide în profunzime, ca o pâlnie uriaşă.

Deodată, scene din alte lumi încep să defileze – realmente să defileze prin faţa ochilor mei, întredeschişi. Nu, nu era o halucinaţie! Acele chipuri erau vii şi absolut convingătoare; parcă priveam în rai prin gaura cheii. În timp ce le priveam, ascultam vocea lui Roah, animatorul acelei dimineţi, care ne invita cu vocea lui guturală:

- Venez, mesdames et messieurs! Venez jouer aux fléchettes!

Totul era extrem de real şi totodată inexplicabil. Ca şi cum timpul meu şi timpul etern îşi dăduseră mâna în porul din pălărie, iar spaţiul propriei mele existenţe comunica prin cine ştie ce straniu principiu al fizicii, încă nedescoperit, cu Marele Univers.

"E briza", am gândit eu, "e briza care se odihneşte într-un ochi de pălărie". Mi-am pus genele mai aproape şi am privit înăuntru. În centrul acelui "spaţiu” captat din întâmplare pe acea peliculă umedă, mi s-a dezvăluit neobişnuit de firesc, adevărata lume. Acea lume începea cu Iisus. Nu i-am văzut decât faţa: un bărbat tânăr, cu barbă, cu părul închis la culoare. Privea într-o parte, undeva spre dreapta, fără o ţintă precisă (sau nu vedeam şi eu ceea ce El vedea). Era complet rupt de lumea noastră. Am avut imediat senzaţia jenantă că l-am "surprins" în plină meditaţie, printr-o indiscreţie a vreunui fenomen fizic zburdalnic. A dorit El oare să mi se arate preţ de câteva secunde? De ce? Misterul rămâne rotund, nu pot să-l sparg în nici un chip. Aveam impresia că comisesem o impietate; că pătrunsesem, neinvitată şi din greşeală, în rai. Că mi se dezvăluise, dintr-o eroare, o fărâmă de eternitate la care nu aveam încă voie să privesc.

Inima îmi bătea puternic. Nu, nu din pricina soareleui îmi bătea atât de tare. Eram doar la adăpost, sub pălărie. Îmi bătea de uimire, de extaz, de remuşcare că intrasem într-o lume mult prea sfântă, în care nu ştiam cum să mă mişc, eu păcătoasa. Îmi era teamă să respir, fiindcă mişcarea de du-te-vino a pieptului schimba mereu imaginile. Alte imagini se formau şi ele desenau alte chipuri, care nu durau decât preţul unei apnee. L-am pierdut pe Iisus mult prea repede, dar iată, o altă imagine îi ia locul. O femeie cu voal, - rectific: o femeie tristă cu voal – privea în aceeaşi direcţie. Avea chipul măsliniu, iar voalul maroniu-roşcat, era ţesut dintr-o pânză moale, care i se mula pe cap şi-i atingea umerii, coborând în jos spre un trup invizibil. Era Fecioara Maria, întunecată, preocupată. Privea tot spre dreapta, dar privirea ei se apleca undeva în jos. Se uita la noi?

A venit apoi, în acel spaţiu, un bătrân, purtând haine lungi. El privea drept înainte. Mergea tăcut şi singur prin deşert. Se vedeau foarte clar paşii lui pe nisip, iar paşii se pierdeau în gropiţe din ce în ce mai mici, în dunele din depărtare.

În cele din urmă, pierzând contactul cu lumea sfinţilor, şi adâncindu-mi ochiul din ce în ce mai mult în gâtul pâlniei, mi s-a arătat primul om. El mi s-a arătat întreg, ca şi bătrânul din deşert. Primul om era voinic, cu trupul alb, acoperit doar cu o frunză. Adam era singurul care a stat mai mult în pâlnia timpului. A privit câtva timp drept înainte, parcă spre mine, care eram de partea cealaltă a spaţiului din porul pălăriei. Dar nu cred că m-a văzut. Era nedumerit, speriat şi singur. Apoi a început să-şi miste capul, dezorientat, în dreapta şi-n stânga, neştiind parcă în ce direcţie s-o apuce. Nu era decis cum să-şi înceapă viaţa pe pământ. Căuta un alt om, căuta evident pe cineva cu care să comunice. Dar el era singur şi părea că se întreabă buimăcit: "Cum am ajuns eu aici? Cine m-a adus aici şi pentru ce?” Adam şi-a îndreptat din nou ochii către mine. Mă văzuse în sfârşit? A făcut câţiva paşi înainte, parcă având o vagă intenţie de a intra prin pâlnia timpului, ca să vină mai aproape. Dar poate că nu era decât o impresie sau o dorinţă de-a mea. Se simţea el atât de singur încât să fi perceput mişcarea lumii noastre, din spatele căreia îl examinam atent?

Vocea frumoasă a lui Roah mă readuce pe pământ:

- Carolina, la gagnante de ce jeu de fléchettes reçoit un chameau magique. Mesdames et messieurs, applaudissements pour Carolina ! 

Carolina striga de fericire că primise cămila magică, în care se amestecau uleiul şi oţetul pentru salată.

Ropotul de aplauze şi chiuiturile Carolinei m-au făcut să tresar. Pălăria bunicii mi-a alunecat de pe faţă, târând cu ea, în nisipul aproape alb şi sidefiu, tot universul pe care îl avusesem cu numai câteva secunde înainte, sub ochi. Totul s-a petrecut cu o asemeanea repeziciune, încât n-am mai avut timp să-i şoptesc lui Adam cel singur: Nu te grăbii! Şi nu plânge că eşti singur... Ce sa faci tu în lumea noastră? Să-ţi dansezi serile, viaţa pe o scenă a vreunui hotel tunisian, unde femei bătrâne şi obeze vin să cumpere, pentru o noapte, trupuri tinere de băştinaşi înfometaţi? Ce-ai face tu, cu inocenţa celui care a rămas singur? Ai tropăi genial în ritmurile diabolice ale dansului irlandez, sau ale vreunui dans berber, până când picurii de sudoare amestecaţi cu praful ridicat din podea ţi-ar curge ca lacrimi de noroi pe faţă, aşa cum îi curgeau aseară lui Roah? Ţi-ai da, uşurat, zâmbetul jos de pe gură, eliberându-te astfel de acel rictus obositor, încredinţat fiind că lumea se uită doar la picioarele tale, aşa cum face Roah? În limba lor, picioarele tale tot te-ar da de gol şi ar povesti cu artă subtilă drama ta, aşa cum ele au mărturisit aseară drama lui Roah, cel cu corpul jumătate adult, jumătate copil.

O auzi pe Carolina? În seara asta îl va avea în pat pe Roah. L-a luat deja pe genunchi (ca pe nepoţelul ei de acasă) şi negociază un preţ. Aici, în lumea noastră totul se negociază, mai ales inocenţa. Rămâi aşa, singur cum eşti. Nici măcar nu privi ce va deveni lumea. Fugi cât mai e timp! Şi mai ales nu tânji după Eva. După Eva sau Carolina, sau... Roah nu a avut noroc. S-o fi aventurat şi el poate, acum câtăva vreme, prin porul vreunei pălării de soare care nu a căzut la timp de pe faţa vreunui turist întins pe plaja cu nisip alb. Şi aşa o fi intrat Roah în vârtejul opulenţei celui de-al 21-lea veac, cu trupul lui slab, sculptat de dans şi de foame, întrebându-se în clipele lui rare de luciditate: “Cum am ajuns eu aici? Cine m-a adus aici şi pentru ce?”

23 martie 2006

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sfoara

Vă mai aduceţi aminte de jocul de-a « sfoara » ? Decum primăvara dădea în mugur, copiii ieşeau în mijlocul străzii şi începeau împărţeala: pe cine punem cap de sfoară? Trebuiau aleşi doi şefi. Ce urma apoi? Fiecare cap de sfoară îşi alegea echipa. “Cine vrea să vină la mine?" Şi se ducea fiecare, după preferinţe, dar şi după interes. Pe unii îi interesa să meargă la şeful care era mai voinic: “Bili ştie să ne ţină în mână, are muşchii tari şi echipa lui va câştiga sigur”. Alţii însă se gândeau altfel: "merg la Ciro, fiindcă e firav şi trebuie să-l ajut să tragă; şi eu, eu sunt puternic!” Chiar şi copiii pot face alegeri egoiste sau altruiste.
Dar cum se juca jocul de-a sfoara? Care erau regulile lui?

Se organizau două tabere cu număr egal de copii. În capul fiecărui şir era “cel mai puternic”, ales prin vot. Ei, cei mai puternici, trebuiau să stea faţă în faţă, ţinându-se de mână şi să menţină integritatea "sforii". Ceilalţi copii, erau “sfoara”. Se ţineau unul de altul, pe după mijloc, formând o comunitate cu multe picioare, un fel de miriapod. Între cei doi miriapozi era o linie de frontieră, desenată cu creta pe asfalt. Grupul care era tras de cealaltă parte a liniei de front, era cel care pierdea jocul. Şefii erau cei mai importanţi, ei având toată puterea grupului concentrată în mâinile lor. Dar importanţi erau şi ceilalţi, cu minusculele lor puteri. Agăţaţi cu mâinile de hainele celui din faţă, încercau să îşi testeze forţa fizică. Rupeau fără milă cusăturile pe care bietele mame aveau să le repare seara înainte de culcare, când îşi puneau hainele pe un spătar de scaun. În fond, şi ei, cei mici din şir, erau importanţi şi toţi trăgeau şirul în aceeaşi parte. Toţi copiii sunt cinstiţi când se joacă.

De la un timp, eu nu mai luam parte la joc. Când prietenii mă îmbiau :"hai să ne jucăm de-a sfoara", mă retrăgeam în faţa porţii şi îi priveam. Mă săturasem să cred în "forţa comună" care îmi julise coatele şi genunchii şi îmi zdrenţuia hainele, dându-i mamei de lucru în fiecare seară. Fiindcă mereu alegeam echipa cu şeful cel mai sfrijit, fiind eu însămi o creatură plăpândă. Eram şi eu dintre cei miloşi, dar nu asta era important. Important era să câştigi cu orice preţ. Dar jocul, din păcate, se baza doar pe forţa din muşchi, care nu erau nici măcar în totalitate muşchii tăi, cei pe care îi puteai coordona şi stăpâni, cu creierul tău. Trebuia să te alături unui grup iar rezultatul era o integrală a forţelor noastre comune.

Nu este oare şi jocul oamenilor mari, al celor ce trag “sforile” în lumea aceasta? Sfoara. Ce este sfoara? Sfoara este cea care leagă lucrurile, cea care le uneşte. În jocul nostru de ieri sfoara lega două lumi, şi lumile eram noi, copiii din cele două tabere. Ce simplu era! Dar iată, copiii de ieri au crescut şi au devenit lumea de azi. Cât le place să se joace de-a sfoara! Dar ea nu mai uneşte două şiruri de copii, ci mii şi miliaone de şiruri de adulţi. Nu mai sunt doar doi şefi de “sfoară" ci zeci şi sute de şefi. Cum să faci ca echilibrul să nu se sfărâme? Care este linia de demarcaţie pe care nu avem voie să o trecem, ca să nu pierdem jocul? Unde sunt cele două perechi de mâini care, ţinându-se bine una de alta, asigurau stabilitatea sforii şi garanţia că grupul - ai căror leaderi erau - nu va călca dincolo de linia permisă? Suntem nişte bieţi pioni traşi în toate părţile de cele N capete ale celor N sfori şi umblăm cu coatele julite şi cu genunchii mânjiţi de sânge. Sunt printre noi unii care "trag sforile", dar nu cu scopul de a stabiliza grupul, ci de a-l pierde.

Eram firavă, de ce mi-am pierdut atunci înţelepciunea copilăriei, şi nu am stat deoparte să mă uit cum ceilalţi trag greul? Acel “Deşteaptă-te române" pe care l-am cântat şi eu cu mulţimea în acea dimineaţă de 22 decembrie 1989, când am plecat din casă bolnavă, smulsă din pat de chemarea miilor de oameni, "veniţi cu noi!”, acel cântec nu m-a lăsat să mă aşez în poartă şi să privesc ca atunci, pe când eram copil, pasivă, resemnată: nu am muşchi, nu intru-n joc. Nici nu eram conştientă că nu aveam "muşchi” şi nici măcar nu îmi mai păsa; eu aveam conştiinţa. Cu o seară în urmă vecinul meu, un tânăr de 22 de ani, lăsase pe caldarâm, ca semn de rămas-bun, o baltă de sânge. Am plecat cu ei pe străzi, m-am îmbătat pentru prima oară în viaţă de cuvântul "patrie", abia atunci am înţeles că era nevoie de noi, mici sau mari, cu sau fără "muşchi tari”, dar cu conştiinţă. Însă nu am ştiut că totul fusese calculat, că fusesem "manipulaţi”. Asta aveam să o aflu doar peste o lună. Atunci am devenit vigilentă: am început să citesc atent presa, am început să selectez, să judec cu mintea mea cine era de încredere şi cine nu; am început să merg pe la meetingurile organizate de diferitele partidele ; am fost la reuniunile "Învierii" din Piaţa Universităţii; am început să privesc cu circumspecţie informaţia filtrată de ecranul televizorului. Dar la ce mi-au folosit toate acestea? Abia când am înţeles adevărul – că nimic nu se putea clinti doar cu câteva sute? (mii) de oameni înhămaţi la jocul cu sfoara, joc cinstit, abia atunci m-am trezit din vis. Între timp însă cei care voiau să câştige cu “orice preţ” se alăturaseră deja şefului din capul sforii, şi celor cu “muşchii tari”... Cui îi mai păsa de integritatea "sforii"? Era pentru prima oară că nu muşchii oamenilor jucau rolul principal, ci conştiinţele lor.

O, de-am mai putea fi iarăşi copii, să ni se julească doar coatele şi genunchii! Să ni se rupă doar hainele pe care le vom repara seara, înainte de culcare, cu câteva împunsături de ac. Suntem oameni mari, umblând prin lume cu sufletele descusute şi sângerând. Încercăm să uităm că trăim într-o lume care ne ţine tot timpul în alertă, pentru a nu fi manipulaţi iar şi iar, “traşi de sfori”. Sunt atât de multe sfori şi ele s-au încâlcit aşa de tare în acel ghem care se rostogoleşte azi printre noi, cu noi înăuntru, că nimeni nu-i va mai putea da de capăt.

De ce nu am stat ca atunci în copilărie, în faţa porţii, pasivă şi resemnată: nu am muşchi, nu intr-un joc. Nu, n-am stat deoparte, am intrat de partea conştiinţei, a şirului firav de oameni care, în naivitatea lor sperau să ţină în frâu muşchii şi vechile bâte, din celălalt şir. Lupta era inegală, dar eu nu puteam sta deoparte, în poartă; "ai conştiinţă, intri-n joc", aşa mi-a spus Vocea. Şi am părăsit poarta inerţiei, pentru o altă poartă şi nici copilăria nu mai este aceeaşi copilărie; este copilăria care a trecut prin maturitate, suferinţă şi umilinţe. Doar jocul este acelaşi: joc nemilos, joc brutal, perfid, care se termină mereu cu o înfrângere, de cele mai multe ori prin strivirea coştiinţei timide, sub talpa lată a forţei obraznice, care se impune mereu cu neruşinare. După 16 ani de la Revoluţie – fiindcă furată sau nu, ea a fost o revoluţie, în toate sensurile acestui cutremurător cuvânt – mai sunt încă, nostalgici ai comunismului. Cum este posibil să fi uitat că a curs sânge nevinovat, pentru a fi repusă în drepturi o societăte strivită sub cisma comunistă, cu 60 de ani în urmă?

Era în acel mugur de zi învelit într-o noapte lungă, când am auzit iarăşi Vocea, de data aceasta venind de sub o frunză. Pe acea frunză înaintam anevoios, aproape îngheţată, încercând să înţeleg şi să ţin cadenţa versurilor, care şopteau ca un bocet:

Melc, melc, ce-ai făcut,

Din somn cum te-ai desfăcut ?

Ai crezut în vorba mea

Prefăcută... Ea glumea !

Ai crezut că plouă soare,

C-a dat iarbă pe răzoare,

Că alunu-i, tot, un cântec...

Astea-s vorbe şi descântec !

Trebuia să dormi, ca ieri,

Surd la cânt şi îmbieri,

Să tragi alt oblon de var

Între trup şi ce-i afar'...

Vezi ? Ieşişi la un descântec ;

Iarna ţi-a muşcat din pântec...

Ai pornit spre lunci şi crâng,

Dar pornişi cu cornul stâng,

Melc nătâng,

Melc nătâng !

18 februarie 2006

 

 

 

 

 

 

Stăpâna lumii

- Semănătorule, pune în pământ sămânţa şi nu te ruşina când va trebui să i te îngenunchezi. Sămânţa este stăpâna lumii, iar tu eşti slujitorul ei. Sămânţa poartă în ea şi părinţii şi copiii, este totodată parte şi întreg, iar mirajul Creaţiei coboară şi iese necontenit din pântecul ei. Semănătorule, ţi s-a dat în pază sămânţa să o semeni, apoi să o culegi şi iarăşi să o semeni. Prin strădania ta universul nu moare. Sămânţa este învierea păstrată pentru acele vremi propice când soarele se va îmbuna şi când pământul va fi gata să se primenească pentru ca să poată primi. Câte o samânţă pentru fiecare picătură de ploaie. Şi toate să rodească.

- Semănătorule, nu-ţi fă griji după ce ai semănat. Bobul ştie singur cum să-şi spargă coaja. Dar spune puiului din sămânţă să îndrăznească să vadă lumina, să crească mare şi să devină Semănător. Şi dacă el te-a auzit, născut cu dor de soare, puiul din sămânţă va încerca să se înalţe până la el. Ţinând-o în căuşul cald al palmei tale, înainte de-a o trimite spre cerul pământului, tu, semănătorule, să îi grăieşti astfel: stăpână, nu vei repeta greşeala lui Icar. De aceea te vei "cultiva" pe tine însăţi, prin cunoaştere de sine, cât mai devreme, cât mai bine cu putinţă, pentru ca aripile tale să nu se topească înainte de a fi învăţat să zboare cu gândul. Pentru a-ţi putea depăşi limitele, trebuie mai întâi să le cunoşti.

- Semănătorule, spune seminţei, prin cântec şi descântec, să nu îi pese de neghină şi să-şi vadă de drumul ei. Când va fi acolo, mică şi singură în pământ, cu lumina filtrată abia-abia prin blana humusului, spune-i să nu-şi piardă nădejdea privind către stejarii din jur. Spune-i că deşi este atât de mică încât o poartă vântul, ea este atât de mare încât în ea încape stejarul.

Spune-i povestea ta, fiindcă şi tu ai fost o dată o sămânţă mică, plăpândă şi speriată. Dar ai crescut, fiindcă nu te-a înduioşat pielea sticloasă de şarpe pe care a trebuit să o lepezi în drum, atunci când nu ţi-a mai fost încăpătoare.

- Semănătorule, fii bun şi îngăduitor şi răbdător. Nici o sămânţă nu seamănă cu alta şi fiecare este responsabilă de propriul ei fruct. Conştiinţa nu se trezeşte cu biciul. Nu uita că rodul aşteptat se coace în ritmul său. Inutil să-l grăbeşti, fiindcă strugurele acru nu-ţi va place. Dar în acelaşi timp nu uita că atunci când ciorchinele este copt doar pe jumătate, boaba mică e cea mai dulce.

- Semănătorule, e vremea culesului. "Ce ai semănat, aceea vei culege" spune înţeleptul. Oare?... Tu nu ai semănat "vânt", dar ai cules uneori "furtună" şi nu e vina ta. Se mai întâmplă, fiindcă eşti mereu pus la încercare. Cu cât faci lucrurile mai bine, mai temeinic, cu atât ţi se vor încredinţa sarcini tot mai grele şi mai grele. Este scara ta de valori, pe care trebuie să o urci, o scară cu un număr infinit de trepte. Nu fii naiv, şi nu crede că dacă stai pe loc, ca să te odihneşti, treptele s-au sfârşit. Ele nu sfârşesc nici măcar o dată cu moartea. Sunt condamnaţi la un veşnic urcuş doar cei ce privesc spre înaltul cerului. Ei ştiu că de acolo vine tot misterul pe care îl poartă în ea sămânţa. Iar sămânţa este un şir infinit de porţi deschise spre acelaşi lucru, care se întoarce mereu în el însuşi.

4 septembrie 2006

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Artistul, filozoful şi adevărul dăruit

Ce este « adevărul », acest antonim şi totodată antidot al minciunii? În sens larg, privit din punct de vedere noţional şi filozofic, ce definiţie l-ar putea cuprinde ? Cine îl poate delimita ? O castă, o comunitate pot decreta drept « adevăr » un dat abstract şchiop sau chiar un fals ticluit în folosul lor. Este vorba despre acel “adevăr" funcţional, aducând foloase imediate, care uzurpă orice tentativă de răsturnare a poziţiei lui prestabilite, de adevăr unic şi irevocabil şi care serveşte interesele politice ale acelei caste, comunităţi ori partid politic.

Artistul autentic, ca şi filozoful, caută adevărul pe alte căi, el nefiind constrâns decât de conştiinţa lui în a-i defini conţinutul, formele şi limitele. Artistul şi filozoful sunt receptori de valori captate prin intuiţie, dintre care adevărul are valoare de axiomă. El nu trebuie deci demonstrat, ci doar expus în forme convenabile, inteligibile, simţite şi mai ales necalculate sau programate. Unda pură nu trebuie îmbrăcată în sofisticării, fiindcă riscă să nu mai încapă în tot omul iar scopul ei primar – acela de a fi mediator între om şi Divin – este denaturat, ba chiar mai rău, este ucis prin inutilitate. Artistul, ca şi filozoful, în momentele lui de graţie, este cel care aude fără urechi, cel care vede fără ochi, cel care ştie fără să fi căutat, « cel care crede fără să fi cercetat ». Este copilul etren care a fost dăruit şi investit cu părţi din Marele Adevăr Universal.

Adevărul nu poate pătrunde în lume decât prin oameni singuri, care depun mărturie, după ce au experimentat acea parte de adevăr, care li s-a dezvăluit printr-o muncă-trăire istovitoare, încununată aproape întotdeauna şi de revelaţie. Aşa s-au născut filozofii, fără voia lor, plimbându-se ca Socrate prin agora, conversând cu mulţimea într-un fel de exerciţiu de scoatere a adevărului de sub tutela ignoranţei ori a prostiei şi a minciunii.

Socrate, acest subtil artist al raţiunii, filozof ingenios, a intrat în legendă prin absenţa unei opere scrise. Deşi nu a scris nici măcar un rând, el a influenţat gândirea lumii prin arta cu care scotea adevărul din oameni, făcându-i să îl descopere singuri. Tactica lui erau întrebările, el dându-se drept novice în varii probleme. Cu abilitate, corecta greşelile compatrioţilor săi atenieni, făcându-i să gândească singuri şi tot singuri să descopere mai întâi absurdul şi apoi adevărul. În numele acestui adevăr, pe care Socrate îl considera mai presus decât viaţa însăşi, el a fost condamnat la moarte de adversarii săi politici. Cupa de cucută băută de Socrate şi mai târziu, crucea lui Iisus, sunt semnale de alarmă pentru o lume în decădere, inconştientă, care îşi acceptă cu greu drumul dificil al evoluţiei ca fiinţă raţională, spirituală şi morală.

Adevărul total şi unic există fără îndoială, dar el ne va fi mereu inacesibil, aşa cum este greu de reconstituit imaginea Divinităţii. Vom muri şi noi de setea de adevăr ori de foamea de absolut, trăind chinurile miticului Tantal.

Istoria vieţii nu a făcut decât să sfărâme adevărul în miliarde şi miliarde de cioburi, unicitatea accesibilă a adevărului fiind tot atât de imposibilă ca şi identitatea fiinţelor terestre, unele în raport cu altele. Tocmai fiindcă « adevărul » este o sumă de gânduri şi de intrepretări, el nu este adevărat decât în raport cu suma indivizilor care şi-au modulat gândurile, acordându-şi interpretările. Acest sumum este şi el tot parţial şi relativ, neputând fi verificat niciodată in integrum. O afirmaţie, o idee devine cu atât mai adevărată cu cât numărul adepţilor ei creşte. În ideea că numărul este cel care decide în ultimă instanţă autenticitatea adevărului, minciuna, rumoarea şi calomnia se pot substitui adevărului cu imense şanse de reuşită. Trăim într-o lume unde numărul dictează totul: etica, morala şi valoarea. Căutarea sau /şi verificarea adevărului începe prin desprinderea de număr, de sumă şi aflarea din interior a adevărului.

Există mai multe tipuri de adevăr. Dintre toate, adevărul omenesc nemărturisit este poate cel mai important dintre toate adevărurile posibile, fiind absolut autentic şi gratuit ; rămâne, din păcate, aproape întotdeauna ascuns şi este îngropat odată cu omul; este adevărul descoperit de fiecare individ în parte, prin propria lui experienţă de viaţă; este grăuntele de polen care se prinde de picioruşele albinei şi care este dus mai departe din floare în floare, devenind sursă şi garant pentru continuarea vieţii; adevărul ştiinţific este acel adevăr bazat pe teorii, cercetări şi experimente; acest tip de adevăr este efemer, fiind mereu perfectibil; adevărul istoric (mă refer la cel nefalsificat în interesul vreunei caste) este bazat pe documente şi probe materiale din epoci revolute, care şi el este efemer şi perfectibil, fiind funcţie directă de mijloacele de investigare a trecutui istoric; adevărul filozofic este parţial şi subiectiv… câte filozofii atâtea adevăruri; adevărul artistic este adevărul care nu poate fi probat în nici un fel, dar care convinge în fracţiuni de secundă, necerând interlocutorului nici un fel de erudiţie sau pregătire prealabilă, ci doar bunăvoinţa de a cunoaşte lumea din afara lui, şlefuită şi dăruită de artist, prin opera lui.

Acest adevăr artistic este un adevăr dăruit şi pur, este materia primă a artistului autentic care nu poate face operă de artă decât transformându-l în adevăr brut, integrat materiei sau nemateriei, fie ea piatră, culoare, formă, sunet, mişcare sau cuvânt. Artistul est un alchimist cu misiune inversă, aceea de a transforma aurul Divin în plumbul terestru, accesibil nouă, oamenilor de rând. Între om şi artist, Dumnezeu îşi interpune voit vibraţia lentă a Undei Pure (logos), care acceptă bucuroasă degradarea, în scopul nobil al sensibilizării omului. Artistul simte sacrificiul divin, îl înţelege şi îi răspunde cum se pricepe el mai bine.

Când artistul este atras fără ştirea şi fără voia lui în agora politică schimbătoare, asurzit şi hărţuit, se rupe de Unda Divină şi moare, se stinge prin voinţă proprie, el neputând accepta un alt Dictator în afara Muzei. Fiecare artist are acces la Marele Adevăr prin intremediul unei Muze cu glas extrem de fin şi subtil, care îl recunoaşte şi cu care stabileşte relaţii de prietenie încă de la naşterea lui. Deturnarea artistului de la datoria lui, aceea de a capta clinchetul Muzei, este un act de violenţă, este un sacrilegiu. Degeaba trage omul spre el creanga pomului cu fructe încă verzi. Pomul îşi va apleaca singur creanga plină de fructe, de îndată ce ele vor fi cuprins în ele suficient soare şi destulă substanţă. Artistul, ca pom hărţuit cu poame acre, nu poate hrăni pe nimeni.

Manipularea conştiinţei artistului, prin antrenarea lui în acte cu finalitate de natură politică, este un sacrilegiu faţă de omul atins de graţia divină. Şi această minunată şi generoasă Graţie atinge doar pe cei ce rezonează la sinceritatea creaţiei autentice, cu toate derivatele ei accesorale - revoltă, autoflagelare, pasiune, delir pasager, umanism, sinceritate împinsă până la exhibiţionism şi nebunie. Sinceritatea creatoare, această nebunie chinuitoare şi necesară, bucuros acceptată de artist, nu ar trebui să lezeze orgoliile „Salierilor" şi nici invidiile cabotine. Din contră, această dăruire absolută a artistului, dăruire a adevărului pur din Marele Adevăr trecut prin el-însuşi artistul, ar trebui să impună respect şi evlavie, fiindcă, aşa cum frumos spune poetul Eugen Evu în „Poeseu despre descoperire", „geniile mişcă lumea" determinând conştient, prin inconştient, „regenerarea fiinţei lumii înseşi”.

Puţini oameni politici au înţeles acest lucru, în cazul lui Eminescu sau în cazul lui Goga, furând geniilor menirea lor şi abătându-i pe căi fără întoarcere, sacrificând în acest mod sinistru conştiinţa lumii viitoare, văduvind-o de multe „diferenţiale divine”, cum ar fi spus Blaga, diferenţiale reparatorii esenţiale pentru sufletul omului născut pentru a se înălţa.

Artistul nu este obligat să facă cu arta sa politică, dar politicianul trebuie să facă din politica lui o artă.

16 aprilie 2008

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Icoane cu suflet

Am aflat, acum câtăva vreme despre subiectul atât de controversat al icoanelor în şcoli, subiect care divizează în mod îngrijorător ginta vorbitorilor de limbă română din lumea întreagă. Subiect extrem de delicat… Câte religii atâtea ideologii şi câţi enoriaşi, tot atâtea păreri. Ce să facem? De partea cui ne aşezăm, de partea unei Europe care s-a şi conturat laică, sau de partea păstrării tradiţiilor noastre creştin-ortodoxe? Care este calea justă, cea care nu riscă să compromită liniştea internă şi intrarea României în Europa? Ce spune linia trasată de Consiliul european? Câtă pondere are creştinismul în Europa nouă şi care este direcţia spre care tind majoritatea statelor care alcatuiesc acest nou grupaj al ţărilor europene? Nu este un secret pentru nimeni faptul că Europa nu s-a cristalizat pe o axă culturalo-religioasă. Centrul ei de cristalizare a fost o cauză eminamente economică, cea socială zbătându-se încă să iasă din starea larvară.

Scoaterea icoanelor din şcoli? Care icoane? În anii premergători revoluţiei din decembrie 1989, în şcoli erau portretele lui Ceauşescu, iar înainte erau cele ale lui Dej, Marx, Engels şi Lenin. Eu atât am cunoscut în viaţa mea de elev sau de student. Cu toate acestea, credinţa nu mi-a scos-o nimeni din suflet şi nici icoanele din casă, iar la gât purtam mereu o cruciuliţă, pe care o ascundeam, fiindcă era interzisă la vedere. Dar acest lucru nu m-a împiedicat să am printre prieteni şi români atei, evrei, polonezi şi unguri. Când veneau în casa mea, nu se mirau şi nici nu se simţeau jigniţi de icoanele de pe perete, sau de crucea de la gât.

Aşadar am aflat simultan că, după 1990, icoanele fuseseră reintroduse în şcoli şi că există acum propunerea ca ele să fie scoase afară. "Cine le-a introdus în şcoli şi cine vrea acuma să le scoată de acolo?" – iată ce m-am întrebat imediat după aflarea veştii.

Din presa electronică aflu că acele icoane care sunt puse sub acuzare, le-au adus părinţii şi copiii. Dacă aşa stau lucrurile şi nimeni nu le-a impus cu forţa, ar trebui să se ţină seama de opinia donatorilor, dar şi de aceea a beneficiarilor acestor obiecte de cult, prin anchete, chestionare, sau – de ce nu? – un referendum organizat cel puţin la nivel de şcoală, dacă nu la nivel naţional.

În acelaşi timp consider că icoana are o mare importanţă în modelarea sufletului tinerilor de pe băncile şcolii, doar dacă este dublată, în procesul educaţional, de “icoana vie” a dascălului care este luat ca model. Iată ce are o importanţă covârşitoare. Elevii au nevoie de icoane cu suflet, doar pe acelea le vor urma, pe celelalte, le vor privi doar sau le vor ignora poate. Un suflet insuficient format nu vede dincolo de icoană. Când însă acel suflet va fi pregătit, va căuta singur icoana, sursa şi învăţăturile şi o va înţelege, o va iubi şi o va urma.

Aşa s-ar pune probleama pentru românul din afară, care a pierdut contactul cu ţara şi care trăieşte doar în mod virtual în România, neputând cunoaşte exact realitatea, decât prin intermediul ştirilor din presă.

Dar dacă ne punem în pielea românului care trăieşte într-o Românie cu tradiţie ortodoxă, din care religia a fost extirpată de regimul comunist, atunci problema trebuie privită altfel. Eliminarea icoanelor din şcoli este un precedent pentru completa laicizare a învăţământului, fără drept de alternativă (în Belgia, există şcoli catolice alături de cele de stat, cu profil laic).

Grija celui care a propus scoaterea icoanelor din şcoli, ar trebui să fie nu înlăturarea lor, ci dublarea acestor simboluri strămoşeşti cu « icoane cu suflet », cultivarea calităţii acestor modele vii, care vor forma sufletele oamenilor de mâine. Sadoveanu, supranumit “Ceahlăul prozei româneşti”, face portretul de neuitat al învăţătorului său, pe care îl zugrăveşte ca pe un ”dascăl-apostol", care i-a semănat în suflet "atâta credinţă şi atâta foc!” (Domnu Trandafir). Dascălul este semănătorul care are datoria sfântă să pună în sufletele copiilor "credinţă şi foc”, acele lucruri durabile care le vor fi sprijin de-a lungul întregii lor vieţi. Se regăseşte oare profesorul iconoclast în acest portret al dascălului-apostol? Cu siguranţă, nu!

Dar acei "Domni Trandafiri" care fără îndoială, sunt în număr mare în şcolile româneşti, să îşi impună voinţa! În acest chip se va evita poate o copie a greşelilor occidentului, unde elevii îşi batjocoresc dascălii în şcoli, îşi ucid colegii, lumea se miră o secundă şi apoi merge mai departe. “Ei şi?!” Lumea s-a regrupat deja pe noul vapor Europa şi priveşte în larg, neluând seama nici la norii care stau să cadă şi să tulbure calea, nici la faptul că vasul scârţâie şi înaintează cu greu prin nisip, sperând să ajungă pe apă. Dar va ştii el să "umble pe apă"? Pe Hristos l-au aruncat din barcă, sperând să-l înnece. Mergem înainte! Dar cum?

În goana după favorurile prezentului, grăbiţi să intre în Europa oricum, fie şi “pe brânci”, românii ar putea înclina balanţa într-o direcţie nefastă. În acest sens, declaraţia comună a Papei Benedict XVI şi a Patriarhului Bartholomeu I al Constantinopolului, - care s-au întâlnit pe 30 noiembrie a.c., de ziua Sfântului Andrei, protectorul României – acest document cu o mare valoare ecumenică, este fără echivoc şi poate servi drept sursă de inspiraţie în găsirea unui răspuns la întrebarea care frământă astăzi pe români "ce facem cu icoanele din şcoli?”. Iată un extras semnificativ:

« En Europe, tout en demeurant ouverts aux autres religions et ŕ leur contribution ŕ la culture, nous devons unir nos efforts pour préserver les racines, les traditions et les valeurs chrétiennes pour assurer le respect de l’histoire, ainsi que pour contribuer ŕ la culture de la future Europe, ŕ la qualité des relations humaines ŕ tous les niveaux. »

(« În Europa, rămânând deschişi celorlalte religii şi contribuţiei lor la cultură, trebuie să ne unim forţele pentru păstrarea rădăcinilor, tradiţiilor şi valorilor creştine pentru a asigura pe de o parte respectul istoriei, iar pe de altă parte pentru a contribui la cultura viitoarei Europe, a calităţii relaţiilor umane la toate nivelurile”).

Citatul de mai sus, reaminteşte de testamentul unui mare om politic, Robert Schuman (1886-1963) , considerat Tatăl Europei (titlu acordat de primul Parlament european). El a lăsat un testament pe care puţini îl mai iau astăzi în seamă, din păcate. Este vorba despre cartea sa "Pour l’Europe" (1963), care se adresează tinerei generaţii prin texte care pot servi drept model în definirea reperelor noii culturi şi democraţii europene. R. Schuman atrage atenţia absolutei necesităţi a unei Europe "reconciliate, unite şi puternice", bazată pe fraternitate creştină. "Democraţia nu se improvizează; Europei i-a trebuit peste un mileniu de cristianism pentru a o şlefui. (...) Democraţia va fi creştină sau ea nu va fi deloc. O democraţie anti-creştină va fi o caricatură care va cădea în tiranie sau în anarhie" . Prin aceste fraze, dar mai ales în fraza următoare, cu valoare profetică, acest mare politician vizionar ne previne asupra pericolului unei Europe din care sunt înlăturate valorile creştine:

"Acest ansamblu (...) nu va putea şi nu va trebui să rămână o întreprindere economică şi tehnică: îi trebuie un suflet, conştiinţa afinităţilor istorice şi a responsabilităţilor prezente şi viitoare, îi trebuie o voinţă politică în slujba aceluiaşi ideal uman”.

8 decembrie 2006

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În lumea lui Rob Gonsalves

Până ieri, 6 sptembrie, nu-l cunoscusem pe Rob Gonsalves. Dacă Ben australianul nu-mi trimitea acea diaporamă, cine ştie când aş fi aflat despre Rob? Fără să dau atenţie titlului acelui fişier ataşat, care mi-ar fi dezvaluit şi autorul, am deschis diaporama, curioasă să văd ce era înăuntru. Scriu aceste impresii mânată de entuziasmul ce m-a înflăcărat, în acest ceas târziu de noapte, când a 37-a imagine încheia seria acelor tablouri.

Trecând din pictură în pictură, pe masură ce avansam în miezul acelei diaporame, încercam să aflu cine pictase acele "idei" de "magic realism". Magritte? Da, poate... Deşi atunci când i-am vizitat expoziţia la Palais des Beaux Arts de Bruxelles nu văzusem acele opere. Numele autorului l-am căutat zadarnic pe acele reproduceri în format electronic. Stilul, îmi era oarecum familiar şi mă ducea cu gândul când la Dali, când la Magritte. Picturile din acel colaj basculau între formele suave, aproape fără contur, dar încărcate de sens, ale lui Dali şi ideile pictate sub un clar contur, în culori vii, ale lui Magritte. Dar nu am găsit nimic care să-mi amintească de vreun elefant pe picioare filiforme, nici de vreun nud gânditor; n-am găsit nici o Fecioară cu pruncul, nici o sferă, nici un măr, nici un melon, nici o pipă, nici o colivie în pieptul batrânului de sub mantie... Erau doar imagini în oglinzi imaginare, tăiate sub diferite unghiuri.

Aşadar nu era nici Dali nici Magritte. Elemente din pictura lui Magritte se regăsesc totuşi în picturile lui Gonsalves. Un exemplu ar fi acele treceri ale omului în materia obiectului cu care este în contact. “Georgette au piano" nu-şi plimbă degetele pe clape, ci degetele devin clapele înseşi, albe şi negre. Pictura lui Gonsalves continuă parcă opera idolilor dispăruţi, care ar mai vrea încă să picteze, de dincolo. Aşa se face că "La maison du mystčre" a lui Magritte se metamorfozează în "White Blanket", îmbogăţindu-se totodată cu elementul uman. Casa lui Magritte pare să fi traversat două anotimpuri, în tabloul lui Gonsalves. Vara a trecut deja în iarnă, aducând cu ea elementul nou, purificator - acea tânără dormind sub o pătură de zăpadă aşternută în faţa casei. Zăpada este împărţită în mici "diferenţiale” care repetă motivul plăpumioarelor calde de puf.

Elementul repetitiv, acel ingredient miraculos care dă savoare tablourilor lui Gonsalves, este acea noutate care îl distinge net de predecesorii săi. Lumea lui este o permanentă redimensionare a obiectului material, până la obsesia transfigurării lui în subiect uman. Elementul care se repetă pare a fi în mişcare perpetuă, venind de departe, din genuni, şi mergând spre nicăieri. El avansează încet, aproape imperceptibil, mergând fie pe ape, fie pe zăpezi, schimbându-şi mereu poziţia, alura şi chiar şi sensul. Pe măsură ce înaintează spre ochiul privitorului, ca într-o succesiune de imagini ale unui film animat, obiectul multiplicat la infinit traversează o succesiune de regnuri - mineral, vegetal, animal, - pentru ca în final să devină om. Sunt extrem de puţine tablorile în care artistul nu pictează omul. Dar chiar şi atunci când omul lipseşte, apare o casă. Omul, chiar şi atunci când nu se arată, se face simţit.

Surpriza pe care ţi-o creează pictura lui Gonsalves este multiplă. În "Ladies of the lake", imaginea brazilor din fundal, reflectaţi în ape, sculptează în materia lichidă, suave fecioare îmbrăcate în alb, care ies din ape purtând în mâini lămpi aprinse. Vestmintele lor albe sunt ţesute din acelaşi material ca şi spuma norilor de pe cer şi din ape. Ele prind contur pe măsură ce se apropie de ochiul nostru din ce în ce mai uimit de acele salturi de sens, neşteptate. Parcurgând acel unic drum al bandei lui Möebius, norii, cerul, apele, brazii şi fecioarele, toate aceste elemente, plus focul, refac legenda lumii pe o bucată de canava, care de-o dată, sub ochii noştri, devine aur pur.

Picturile lui Gonsalves s-ar părea că au mai multe straturi de ulei, constituite într-o adevărată structură grafitică. Fiecare plan de clivaj aduce un element nou, ca un scenariu de film. Artistul pictează în toate planurile posibile, real, imaginar, terestru sau celest, dându-ne chei multiple pentru bucuria ochiului şi a minţii.

Realul şi imaginarul se confundă în tablourile lui Gonsalves, acest fapt fiind în esenţă ceea ce defineşte acest nou curent în arta picturală, numit "realism magic". Oamenii au dimensiuni normale şi gigantice totodată. Nepotul şi bunicul care joacă şah pe pânza tabloului “Chest Master", mută cu uşurinţă turnurile rotunjite din faţa terasei unui castel. Jocul se petrece în plină iarnă, când petecele albe de zăpadă alternează cu pâlcurile de brazi, creând fondul unei imense table de şah, la poalele munţilor. Dar munţii sunt albiţi de zăpadă, şi în planul cel mai îndepărtat al tabloului, ei devin una cu cerul, şi el albit de nori. Unde se petrec lucrurile? În cer sau pe pamânt? Eşti suspendat între real şi magic, cu o senzaţie de ameţeală, ca într-un carusel, pe care el, pictorul, dintr-un plan nevăzut al tabloului, îl învârteşte cu mâna din ce în ce mai repede.

Lumea lui Gonsalves este o lumea a copiilor adulţi, a adulţilor rămaşi copii în adâncimea sufletului lor, a bătrânilor care se mai joacă cu plăcere. Lumea lui este o lume vie, atât de vie încât până şi piatra devine om. În « The performer and his public » chitaristul, suit pe acoperişul unei clădiri, îşi uimeşte publicul de piatră până acolo încât fiecare casă din oraş se transformă, în adâncimea tabloului, în oameni cu capuşon, cu feţe extaziate. Chitaristul nu cântă pentru cineva anume, ci pentru întreaga lume unită prin magia muzicii. Violonistul din "Listening Fields" cântă într-un chioşc amenajat în mijlocul unui lan de floarea-soarelui, unde fiecare floare este o femeie care ascultă vrăjită pe maestru.

Lumea pictorului este o lume a "lumilor scrise". "Written Worlds" este, la prima vedere, o scenă surprinsă într-o bibliotecă, unde o mamă şi un copil răsfoiesc cărţi. Dar fiecare carte este aşezată în picioare cu faţa la noi, nu cu cotorul. “Iată un mod neobişnuit de a ţine cărţile în bibliotecă" – pare să spună mama, care priveşte într-o carte deschisă, de pe etajeră. Copilul pune şi el mâna pe o carte, dar abia îi atinge coperţile, fiindcă el abia începe să traiască. În pictura lui Gonzalves chiar şi cel mai mic amănunt are sens. Pe peretele opus al bibliotecii nu mai sunt nici rafturi nici etajere ci doar uşi deschise spre “afară". Cartea vieţii devine chiar viaţa trăită şi personajele ies din tablou prin acele uşi deschise. Fiecare îşi alege singur etajul pe care îl va citi. Cei mai îndrăzneţi sunt tentaţi chiar de lună şi sunt gata să păşească spre lumea lui Jules Vernes, unde îi ademenesc dirijabile frumos colorate. O scară în sus, alta în jos, ne aruncă în faţă sensuri nenumărate pe care trebuie doar să le imaginăm. Tablorile artistului sunt drumuri ramificate la înrucişarea cărora el pune câte un mic indicator, abia vizibil, dar atât de important, prin recompensa pe care o aduce celui care nu trece uşor peste lucruri.

Lumea lui Gonsalves este acea lume visată de noi toţi, în care omului i se redă toată splendoarea, cu un simplu gest de pensulă, ispitindu-l să coboare dintre stele. Acea luminiţă de pe bolta albastră lăsându-şi în urmă haina ei de stea, ia formă de om, iar omul, cu o lampă aprinsă în mână, începe deja jocul lui pe această lume plutind printre nori, care cad, în grele şi albe zapezi, peste păduri de brazi. Dinspre tablou vine o adiere de răşină şi miros alb, de ninsoare proaspătă căzută parcă direct din lumina lunii.

În lumea lui Rob Gonsalves, cărţile sunt cărămizi de catedrală, de unde omul se poate servi ca dintr-o bibliotecă. Viaţa – aşa cum apare în picturile lui, - este o lungă plimbare prin labirint, este un joc de puzzle gigantic, unde realitatea ia locul jocului însuşi, din care lipsesc doar acele bucăţi netrăite încă.

Lumea lui este o lume unde norii trec în zei, zeii trec în statui iar statuile prind viaţă pentru a ne da viaţă, nouă, acelora care am îndrăznit să înălţăm un zmeu către cer.

7 septembrie 2006

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Singurătate şi monadă

Singurătatea, din fericire, sau mai curând din nefericire, tot omul ştie ce înseamnă. Monada însă este o noţiune mai complexă şi mai greu de definit.

Termenul "monadă" vine din grecescul "monas" care înseamnă unitate. Leibnitz, părintele Monadologiei sau "Teoriei monadelor" (text redactat în 1714), este filozoful-matematician extrem de puţin permeabil la principiile materialiste ale lui Descartes, fiind mai curând ataşat fizicii moderne a lui Huygens, care atribuie corpurilor, în afara formei şi extinderii spaţiale, şi forţe interne, de coeziune, care le asigură stabilitatea şi autonomia. De la "forţe" la Forţă nu este decât un gând îndreptat către cer şi Leibnitz l-a gândit !

Atunci când spune că "monada este unitatea fiinţei", această "unitate" o putem interpreta în dubla sa accepţiune: aceea de unitate de măsură a profunzimii fiinţei, dar şi de forţă de coeziune a principiilor vitale cu care ne naştem. Conform definiţiei, o monadă este "o forţă ireductibilă", care cuprinde deopotrivă planul, sursa care a creat planul şi rezultatul lui, adică încreatul. Monada este unirea materiei vizibile cu materia invizibilă sau "subtilă". Monada este unul în toate şi toate în unul. Mitr. Hierotheos Vlachos, păşind pe urmele lui Leibnitz, vede MONADA în Dumnezeu, care este “unul şi întreit”:

"Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neâmpărţibil... El este unit în chip împărţibil". Şi apoi încheie spunând: „Din această pricină, atât împărţirea, cât şi unirea sunt un paradox". Sfântul Thalassie scrie acelaşi lucru: „Monada mişcându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox".

Monada este omul ca parte a divinităţii, omul-carne şi omul-spirit în continuă unire şi transformare, de-a lungul anevoiosului proces al autocunoaşterii, lumen naturae, care trece prin introspecţie, prin coborârea în adâncuri tulburi, în acea “vale a plângerii”. “Doar în lacrimi poţi să-ţi regăseşti faţa" – spune Cioran, dându-i suferinţei un sens, iar acest sens este spre cunoaşterea de sine. Nu mă plâng, Doamne, dar plâng... Acest lucru se face departe de lume, dacă urmărim atingerea esenţei şi nu a faţadei. Introspecţia are nevoie de singurătate, iar singurătatea, odată ce i-am strigat numele, poate fi îmblânzită în folosul nostru. În acest sens, Cioran a fost un îmblânzitor de singurătate, căci ce altceva sugerează fraza "Singurătatea nu te învaţă să fii singur, ci singurul"?

Filozoful, poetul, caută uneori singurătatea fugind de lume, dar fuga vine abia după ce a experimentat-o, după ce a gustat din amărăciunea acelei singurătăţi. Omul, pentru concluzii vitale, are nevoie de tăcere, fiindcă atunci când el îşi scrie pe suflet, îşi scrie sufletul. Iar atunci când îşi scrie sufletul, încearcă să se acordeze cu unda divină, cu Logosul. Acel om care va reuşi, va fi cu adevărat "trezit", va fi cu adevarat un "iniţiat”. Numească-l cine-o vrea, cum o vrea (din invidie, din răutate sau din porunca altuia): schizofren, autist, nebun, besmetic, omul trezit îşi poate contempla monada şi poate descoperi rostul ei. Din oaie de turmă devine, fără voia lui şi chiar fără ştirea lui, păstor.

Un asemenea păstor de suflete a fost, este şi va fi de-a pururi Eminescu. Este destinul marilor oameni - filozofi, poeţi, artişti în general, - acei “iluminaţi” pe care i-a dat lumea în tumultoasa ei existenţă, ca pentru a-i sublinia legitimitatea. Aceşti "iluminaţi”, sau “alchimişti” care populează Shambala, sunt cei ce văd fără a fi prezenţi, sunt cei ce aud rezultanta vocilor interioare ale celorlalţi, le înţeleg şi le răspund, fiecare în limbajul care îi este propriu, - poezie, proză, muzică, filozofie, arte plastice ş.a.m.d.. Ei sunt expresia monadei ca om în interacţia lui cu divinitatea din lăuntru şi cu lumea din afară, ca om liber dar şi legat conştient de ea. Retragerea temporară şi aparentă din lume, este o necesitate pentru ei. "Într-un cuptor deschis pâinea nu se coace", spunea Coelho. Acele exerciţii de singurătate, necesare, căci artistul experimentează singurătatea pentru ca apoi să o transforme în sursă de inspiraţie, acele exerciţii deci, odată sfârşite, uneori se pot eterniza. Dar nu din cauza obişnuinţei de a păstra dinstanţa, ci dintr-un fenomen de nerezonanţă cu cei din jur, rămaşi în urmă, ca evoluţie spirituală. Ion Deaconescu, sesizând cu subtilitate acest aspect al însingurării nedorite, spune: "O, oameni, nu deschideţi porţile, că s-ar putea să nu intre nimeni".

Monada nu are o formă ci toate formele. Monadele sunt deopotrivă singularitate şi pluralitate în unitate, în sensul complementarităţii acelor “diferenţiale divine” cum le numea Blaga. Monada este acea linie subtilă, invizibilă şi imobilă, dar vie, în continua sa lucrare de transformare a omului. Această transformare se face, după Leibnitz, nu din cauze externe, ci prin lucrarea "principiului intern" asupra simţului de percepţie a lumii înconjurătoare şi a celei nevăzute. Ea atinge, tangenţial, deopotrivă pe om şi pe Dumnezeul din el, atât cât încape El în om. De aici toată suita diversificării în natură şi a ierarhizării monadelor. Nici o monadă nu seamănă cu alta, dar toate împreună refac întregul. Monadă sau suflet, tot una. Monada ar fi scara cu mai multe trepte, sau cu mai puţine, pe care o avem de urcat de-a lungul unei vieţi terestre. Cu fiecare treaptă mai sus, avem o altă perspectivă, iar mintea şi sufletul se îmbogăţesc întru sporirea conştiinţei. Pentru om, nu materialul din care este confecţionată scara este important, ci numărul de trepte de urcat.

Monada este ATMANUL indian, cel care este "mai mic decât mic şi mai mare decât mare”, dar este şi CABIR-ul grec, acel zeu pitic şi uriaş totodată. Este atomul, este punctul şi infinitul din el şi din afara lui, este microcosmos şi macrocosmos, unul şi acelasi lucru, privit în oglinda timpului.

Şi acum, de la monadă la monadă, haideţi să ne privim mâinile. Ce vedem ? Omul are 5 degete la o mână, atâtea cât să numere perioadele de evoluţie a pământului, a vieţii şi a materiei din univers. Iată monada! Ce ar fi mâna fără cele 5 degete şi ce ar fi cele 5 degete fără legătura lor cu palma? Ce ar fi palma fără trup şi trupul fără creier? Ce este omul fără Dumnezeul din el? Este antimonada, este trupul condus de un creier atrofiat, este un "zombi", acel trup "mort" care poartă două braţe ce se termină cu doi pumni, gata să lovească. Iată şi rostul vieţii noastre terestre: triumful monadei asupra antimonadei.

Omul, ca monadă şi totodată parte din Monadă, oscilează între omul ca "zeu căzut, care-şi aminteşte de ceruri”, al lui Lamartine, şi cerul lui Cioran, ca “singura limită pentru delirul inimii".

23 iunie 2006

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Săgeata din oglindă

Oglinda în care mă privesc mi le întoarce pe toate pe dos: mâna dreaptă devine mâna stângă, ochiul drept devine ochiul stâng, urechile, picioarele, totul. Oglinda păstrează proporţiile, nu trişează, sunt chiar eu cea de dincolo de oglindă şi eu o privesc pe ea, sau ea mă priveşte pe mine (nu are nici un fel de importanţă). Din fericire, oglinda e sinceră şi mă arată aşa cum sunt, doar că fiecare atom de-al meu, în corpul celălalt, - corpul meu virtual - apare pe dos. Eu şi «anti eu » din oglindă formăm o pereche ciudată, în care fiecare parte este identicul şi totodată opusul celeilalte părţi : atom-antiatom, stânga-dreapta, dreapta-stânga, înainte-îndărăt, spre mine.

Oglinda e bună la suflet, ar putea să mă arate cu capul în jos, aşa cum se formează imaginea pe retină, dar nu, ea mă respectă, nu se joacă cu mine decât dacă eu încep jocul. Am luat un fir de liliac şi i l-am dat să-l miroasă. Gentilă, mi-a întins şi ea un fir de liliac. I-am pus sub nări un flacon cu parfum, ea a făcut la fel, dar m-a mustrat imediat pentru gestul meu provocator: "tu nu ştii că mirosul nu are imagine în oglindă?" Am privit-o cu ochi blânzi, calzi şi rugători, dar ea mi-a întors o privire rece, încercănată şi plictisită. Atunci am întrebat-o: "Aşadar nu vrei să fim prietene... Vrei poate să ne duşmănim?" Oglinda a tăcut. I-am întors spatele, supărată. Dar ea a făcut la fel, ca să-mi arate că puţin îi pasă de mine. Neputincioasă, am luat o săgeată şi am îndreptat-o sprea Ea, sperând să simtă şi ea durerea pe care o simţeam eu. Dar ea mi-a întors săgeata. Punând mâna pe inimă, am cules pe degete câţiva picuri de sânge. Şi atunci am înţeles prima oară că săgeţile, oricum ar fi ele, reale sau virtuale, produc întotdeauna răni reale.

12 septembrie 2007

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Inimă de caimac

De la o vreme (de câteva luni încoace) îmi tot apar - te şi miri pe unde – inimioare. Se nasc din felurite materii organice şi anorganice, vii sau nevii. Apar şi dispar repede, dăinuind atâta timp cât să le văd eu, doar eu, şi nimeni altcineva.

Privind departe, peste liziera pădurii, respir cald, regulat, pe o fereastră îngheţată : pe un petecuţ de geam apare o inimioară din aburii mei metabolici, omeneşti. Stă aşa câteva secunde, cât să am timp să o remarc şi gata ! dispare! Îmi rămâne doar nedumerirea, întrebarea şi ...

Şterg praful de pe pianul negru. Şterg insistent; praful e perfid şi se agaţă bine de porii lemnului; dar conul de lumină ce vine dinspre fereastră arată cu degetul, într-un colţ, ca un fel de mustrare: uite, aici n-ai şters bine! Acolo, a rămas o inimioară, mică, cât o mandarină, o inimioară... de praf. Stau şi nu ştiu ce să fac; să mai trec o dată pămătuful peste pian, sau să o las aşa?... La ce bun, o inimă de praf?!... Cu mâneca fac un gest disperat şi gata! S-a ales praful de inimă...

Mă odihnesc. Cu capul pe un braţ al canapelei, privesc cerul prin fereastra acoperită parţial de draperia portocalie, culoare pe care nu am ales-o la întâmplare. Aşa o să am soare tot timpul în casă. Portocaliul îmi dă iluzia că afară vremea e însorită şi dacă e vreme bună eu mă simt bine, fără griji, fără angoase. Privesc cerul. Cade acum din el, o pasăre cu un firicel de uscătură în cioc; îşi pregăteşte cuibul. Acea parte a ochiului care nu e focalizată direct pe obiect, îmi face semn, discret: uită-te un pic aici! Îmi las ochiul principal să cerceteze acea cută din draperie... O inimioară de lumină colorată de un discret curcubeu, se cuibărise în faldurile mărunte ale ţesăturii. Mă ridic de pe canapea, dar inimioara dispare. Mă reaşez pe canapea, în aceeaşi poziţie, ca să o mai văd o dată, dar nu mai văd nimic. Inima de lumină colorată nu a durat decât câteva secunde, atâta timp doar cât soarele a parcurs bizuteul oglinzii de cristal din perete.

Amprenta inimii mele:

Beau o ceaşcă de cafea cu caimac, aşa cum se cade unei bune cafele turceşti, făcute la ibric şi nu la cefetieră. Din caimacul ce pluteşte la suprafaţa ceştii se desprinde, unduioasă ca o naiadă, o inimioară albă. Se plimbă de colo-colo, ca să o văd. Mă uit la ea cum se roteşte, făcâd piruete, ca prinsă în dansul dervişilor rotitori. Cochetă, se mai rotunjeşte un pic şi se face şi mai frumoasă. Inima palpită în ceaşcă, strigă, capătă volum şi vigoare şi viaţă. Acum pulsează ca o inimă de om şi simte tot ca ea. Strigă după iubire şi cheamă libertatea.

Ceaşca i se pare prea strâmtă, şi atunci se roteşte, în interiorul micului perete al ceşcuţei cu raza de 5 cm, sporindu-şi iluzia de viaţă în mişcare. Dansând singură, ea, inima de spumă, cu inima ei, înconjurată, asistată de sute de bule de aer prinse de pereţii ceştii, prin atât de puţin misteriosul efect al tensiunii superficiale, inima mea din ceaşca de cafea, se lasă atrasă, rostogolindu-se inconştientă, către peretele ceştii. Crede că pe acolo i se va deschide curând o poartă către universul atât de râvnit şi visat în doar cele câteva secunde de existenţă. Mai efemeră decât l’Ephémčre, inimioara din ceaşca de cafea se crede nemuritoare şi atunci îndrăzneşte. Face tot ce-i trece prin minte, sare peste obstacole, ignorând pericolele ce o pândesc pe tot discul fierbinte al spaţiului care i-a dat viaţă şi chiar dincolo de el.

Bulele de aer, cu reflexele lor furate curcubeului fierbinte, prinse într-o horă statică şi haotică, poate geloase pe inima mea atât de liberă şi inconştientă de pericolele ce o pândesc, o cheamă lângă ele: "Vino! Vinoooo!"

Inimioara mea de caimac se lasă, leneşă, să alunece spre ele. Nu opune nici un fel de rezistenţă. Şi iat-o că se alungeşte, îşi întinde către ele corpul fără braţe, ca într-o chemare; se lasă deformată de dor şi de speranţă, până la distrugere.

A devenit acum o dungă albiciasă, fără identitate, fără personalitate. O văd cum alunecă din ce în ce mai repede spre idealul ei iluzoriu: peretele de sticlă cu armata lui de bule de aer.

Perfide, bulele o atrag mai aproape, din ce în ce mai aproape, până o dizolvă complet. Aşa. Acum a dispărut definitiv în masa de lichid cald pe care îl absorb, grăbită, din ce în ce mai grabită. Cafeaua se răceşte. Bulele au dispărut şi ele. Curând voi gusta solidul amărui şi aspru.

Impasibilă, continui să-mi sorb cafeaua, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe fund a rămas doar zaţul negru, teribil de negru şi ameninţător, ca un doliu. Şi totuşi, distrată şi neutră, iau ceaşca şi o dau la o parte, ca pe un obiect oarecare, ca pe un obiect neînsufleţit. Aşa cum am făcut de fiecare dată când mi-am ucis inimile pe geamuri, pe pian, pe nisip, pe zăpadă, în pliurile perdelei, şi acum câteva minute, în ceaşca de cafea.... Dar în mine, de câte ori?...

2 martie 2009

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Regele neaşteptatului

Scriu pe muzică de nai, înregistrată pe o casetă. Caseta am primit-o de la Paul D., un profesor belgian, căruia îi plăcea mult muzica românească. Abia acum îmi dau seama că nu l-am cunoscut întâmplător. Reascultând muzica lui preferată îl aud şi pe el plângând într-o doină, prins de notele care ies din naiul fremecat al lui Nicolae Pîrvu sau din cel al lui Simion Stanciu, « mes amis roumains » cum îi numea el.

Pe Paul D. l-am cunoscut la Ateneul din Marchin, un mare liceu din regiunea Huy-ului, unde am predat în 2003. Într-o zi, în timp ce luam masa la cantina şcolii, un bătrânel grăsuliu şi volubil, de o extraordinară erudiţie - cum aveam să aflu curând - mi-a adresat cuvântul cu cea mai mare seninătate:

- Madame, vous avez un accent... De quelle part venez-vous ?

- Je suis d’origine roumaine.

- Ah, mais j’ai des amis roumains ! Simion Stanciu et Nicolae Pîrvu. Excellents artistes ! Je vous donnerai une cassette… Donnez-moi vos coordonnées.

Aşa m-am împrietenit eu cu acel om modest şi singur, coborât parcă din poveştile cu pitici de grădină. Prieteniile de suflet se nasc repede, aproape cu viteza fulgerului, fără să te prevină; durata lor însă ţine o veşnicie, chiar şi după moarte.

Am convenit să-i fac o vizită peste vară. Rodul ei este acest text. I-am promis lui Paul că am să scriu despre el. Dar nu ştiam cum şi când voi avea ocazia să public mărturisirea lui. Îmi dau seama că am făcut bine atunci, că am fost ghidată de duhul bun, propunându-i să-mi povestească câte ceva din viaţa lui. În curând avea să fie prea târziu… Iată textul scris acum trei ani.

Paul D. locuieşte aproape de Capela de la Marchin, în « ţara » Condroz-ului. O zonă de dealuri calme, domoale, care abia depăşesc 200 de metri altitudine, numeroase ferme şi sate compacte, curate şi tăcute, construite în "pierre du pays", care alternează cu vaste zone arboricole aparţinând câtorva ferme mari, iată ce este ţara Condrozului. Acest spaţiu "mioritic" wallon este situat între o Wallonie industrială, la nord, şi platoul Ardennilor, la sud. Este o zonă turistică de o rară frumuseţe, unde piatra şi pădurea şi-au făcut loc una alteia, întru armonia reliefului care încadrează malurile Meusei.

Ieri, pe la 10 şi jumătate, după ce am cumpărat un pui fript, o tartă cu căpşuni şi o sticlă de vin, am pornit spre căsuţa albă aşezată în fundul parcului, foarte aproape de locul în care sunt amplasate pavilioanele internatului şcolii. "Şi el are o căsuţă albă, ca şi mine" am gândit decum am zărit-o, la capătul aleii din parc. Casa, nu prea mare şi cu faţada bătrână, scorojită, ca o piele uzată de timp, este aşezată foarte aproape de Ateneul Prinţul Baudouin, într-un parc cu arbori seculari.

" - Je suis le roi de l’inattendu" – mi-a spus Paul D. decum i-am păşit pragul. Nepotul meu cel mai mic m-a poreclit aşa. Şi chiar că am trăit o viaţă extraordinară!

Regele neaşteptatului mă aştepta în faţa casei. Se neliniştise că întârziasem – rătăcisem drumul. Era palid; avea o culoare care trecuse deja în acel alb-gri, culoarea unei morţi apropiate şi inevitabile, culoarea canceroşilor. Paul (el m-a rugat să-l numesc astfel) este corpolent, poartă ochelari şi este foarte singur. Doamna directoare îl aşezase pe un scaun, pe marea estradă din sala de gimnastică, în ultima zi de şcoală, cu ocazia acordării premiilor. Era jenat şi stângaci, stând acolo plantat în mijlocul scenei, fără să spună nimic, ca un animal bătrân şi uitat într-o cuşcă. Fusese pus alături de mari personalităţi ale şcolii şi ale satului Marchin: primarul, economul şcolii, Dl. Durrier, şi Pisica (supraveghetorul), doamna directoare şi profesorul de franceză, Cangurul şi Marc. Luau cuvântul unul câte unul. Doar Paul rămânea nemişcat şi palid, ca o zi fără soare. "Trebuie că e bolnav" – mi-am spus când l-am văzut atunci. "Este sigur bolnav" – gândeam ieri când mi-a luat mâna să mi-o sărute.

Mă invită în micul salon care miroase tare a mucegai şi unde aerul este de nerespirat. Mobilele vechi şi prăfuite îi trădează singurătatea. Îmi spusese deja că trăia singur. "Soţul nu-i gelos?" – mă întrebă el făcându-mi cu ochiul. Soţia îi murise de cancer, cu mulţi ani în urmă, fiul lui, mort într-un accident de maşină (făcuse o criză de epilepsie la volan), fata lui se sinucisese la 47 de ani. Îi muriseră toti fraţii şi toate surorile. Îi rămăsese doar un nepot, cel care îl botezase Regele neaşteptatului. Era în Anglia pentru moment şi se însurase cu o angoleză care venise din Portugalia, la studii.

- Soţia mea, uite-o aici în poză, era o fiinţă excepţională. Între noi a fost dragoste mare, dragoste la prima vedere. Ne-am întâlnit la Universitate la Ličge, unde studiam amândoi literele. Eu sunt profesor de limbi germanice: engleză, germană şi neerlandeză. Avea un temperament teribil.

Privind fotografia, nu pot să-mi opresc o întrebare:

- Era indiancă sau ţigancă ?

- Nici una nici alta. Era născută aici dar îi plăcea să se îmbrace ca indiencele sau ca ţigăncile. Ştii că ţiganii sunt o ramură a indienilor?

- Ştiu. Îmi place cultura boemiană, dar nu-mi plac când fură. La poliţie, când îi prinde, spun că sunt români. Şi occidentalii spun că românii sunt hoţi. Ceea ce nu e o regulă. Nu toţi belgienii sunt pedofili, nu toţi românii sunt ţigani şi nu toţi ţiganii sunt hoţi.

- Bineînţeles. Soţia mea seamăna cu o ţigancă, avea o piele negricioasă. Totuşi nu era ţigancă.

Ochii lui se pierd de-o dată printr-o fereastră deschisă a memoriei: "oh, ce femeie am avut eu!".... Paul sare de la una la alta, fără să-şi dea seama:

- Nu pot să adorm până nu cânt la pian primul preludiu de Jean Sébastien Bach. Am două degete lipsă; cu toate astea pot încă să cânt; sunt un autodidact în materie de muzică; tatăl meu cânta la orgă, unchiul meu – care era preot – cânta şi el la orgă, la biserică; se pare că sunt genele familiei. Eu sunt profesor de limbi germanice. Am predat engleza, germana şi neerlandeza. Prietenul meu… Cum se chema ?... Ştiţi...

- Ştii...

- Ştii? Nu ştii, fiindcă nu ţi-am spus. (Paul devine glumeţ). Am căzut de pe scară, de la o înălţime de 6 metri. Am căzut în cap. (Râde). E un adevărat miracol cum am scăpat de la moarte sau de la o paralizie generală. Tăiam viţa de vie uite-aici (îmi arată viţa de sub fereastra salonului). Lucram de mai multe ore în plin soare; eram în costum de baie şi fără pălărie. Am făcut insolaţie. M-au dus la spital la Bavičre, fiindcă aici la Huy… De fapt salvarea m-a dus întâi la spitalul din Huy, dar nu erau locuri. Atunci m-au dus la Bavičre. Profesorul Bonnal, care tocmai venise de la Marsilia…

Aici Paul a schimbat brusc subiectul. Avea probleme de concentrare, sau nu era încă decis cu ce să înceapă? "J’ai vécu une vie extraordinaire!" – spunea el, încercând să nu mă dezamăgească. Îl văd frământându-şi mâinile grăsulii şi umede. Îşi pleacă ochii, ca pentru o reculegere... Plescăie din limbă, ca bătrânii care nu ştiu ce decizie să ia. Încearcă să-mi povestească istoria tristei sale singurătăţi: “ soţia mea a murit de un cancer şi fiul meu..."

- Ştiu Paul. Mi-aţi povestit...

- "Mi-ai povestit". Te rog să mă tutuieşti.

- Da, mi-ai spus deja toate acestea. Ce spuneai de acel profesor din Marsilia?

- Ah, da. Profesorul Bonnal, acest drag profesor al neaşteptatului ! Eu intram pe o poartă a spitalului într-o ambulanţă, cu o vertebră cervicală sfărâmată, iar profesorul intra pe altă poartă a spitalului, ca să ţină o conferinţă. Tocmai găsise o nouă metodă de a opera pe vertebrele cervicale. I-am servit de cobai. "Vrei să te oprerez? Vreau!"A decupat o bucăţică rotundă de aici – îmi arată şoldul drept – şi a lipit-o între cele două vertebre sănătoase. Şi-a mers! Era singura mea şansă să nu rămân paralizat pe viaţă şi am avut-o! Ciudat destin! Toată viaţa mea a fost aşa: coincidenţe benefice care picau la momentul potrivit.

Paul iubea stelele. Schimbă subiectul:

- Am un atlas stelar. Când e senin încerc să citesc pe cer, ceea ce văd în atlas.

- Ştii Paul, şi mie îmi palc stelele. (Paul parcă nici nu mă auzise. Se concentra să-şi mai amintească ceva important din viaţa lui "extraordinară").

- Unchiul meu, Keyon, era meteorolog ; oamenii îi spuneau "Domnu’ Jadot" şi avea un metru nouăzeci. Era importator de vinuri. Avea o memorie extraordinară. Ştia să-ţi recite în întregime tragedia Bérénice de Racine.

"- Bonjour, Boubien..."

- Dar, Keyon, ce-i aia "Boubien"? (Keyon înseamnă unchi în wallonă – îmi spune Paul).

"- Cum, nu ştii ce-i acela un Boubien? E ăla care nu găseşte niciodată nimic."

Şi e adevărat, sunt foarte distrat; aşa am fost de când mă ştiu, nu numai acum, la 80 de ani şi după ce am cazut în cap. Vezi? Notez totul aici, în acest caiet. Ieri am văzut cutare film la ora cutare; am făcut asta sau ailaltă; totul este notat aici. Toată viaţa mea de zi cu zi e în caietul ăsta. "Alzheimer?" – îl întreb. "Nu, dar ceva în acest gen"... Reia povestirea :

- Keyon, vrei să-mi reciţi un act din Bérénice ? "Vrei să ţi-l recit de la coadă spre cap?" – mă întreabă unchiul. Ştii, keyon în wallonă înseamnă unchi. Şi mi l-a recitat fără cea mai mică dificultate. Era de o exactitudine extraordinară. Oamenii ziceau " când domnu’ Jadot trece, toţi ne potrivim ceasurile". Primul meu aparat de fotografiat – un Laika – l-am avut la 10 ani în schimbul unor bonuri pentru ciocolată...

Paul divaghează şi vorbeşte de "ciocolata noastră Côte d’or", cea mai bună ciocolată din lume. "A fost fabricată pentru prima oară în anii ’58, cu ocazia Expoziţiei internaţionale de la Bruxelles.

- Atunci când a fost prezentat şi "Atomium"?

- A, ştii deci de Atomium...

- Păi cum să nu ştiu?! L-am văzut şi pe dinafară şi pe dinauntru. Impresionant!

- A fost creat de Mr. A. Waterkeyn. Construcţia a început în ’55 şi a fost terminată în‘58. Da’ ştii şi ce reprezintă?

- Sigur! Este o celulă din reţeaua cristalină a fierului. Are opt ioni de Fe2+ în cele opt colţuri şi un ion Fe2+ în centru. Mi s-a spus că fiecare "ion" de fier are un diametru de 30 metri şi cântărşte 2400 de tone.

- Ştii că totul este reprezentat la scară? Este o celulă cristalină mărită de 165 bilioane de ori. Fiecare ion de Fe devine o sală sferică, cum ai spus tu. Când iei masa într-unul dintre restaurantele "Atomium"-ului îţi poţi imagina că ai luat masa în interiorul unui ion de Fe. Fascinant!

- Da, e absolut fascinant. Poţi să mergi de la un ion la altul cu ascensoare şi cu scări rulante, care trec prin "legăturile chimice" dintre ioni şi electroni (care nu sunt figuraţi, fiind foarte mici în comparaţie cu ionii pozitivi de fier). Legăturile chimice nu sunt altceva decât braţele metalice ce leagă sferele. Scările circulă prin aceste legături, ca şi electronii, legând acei ioni pozitivi.

- Hai că ne-am pierdut amândoi prin reţeau de fier… Ce spuneam înainte?

- Povesteai despre ciocolata « Côte d’or ».

- Da... Ciocolata noastră belgiană "Côte d’or" a fost prezentată tot atunci, la Expoziţia internaţională de la Bruxelles, din ‘58. Ciocolata asta era fabricată la pavilionul "Côte d’or" şi atunci când s-au decis să o fabrice la scară mare, i-a rămas marca "Côte d’or". Am făcut poze cu acest aparat Laika timp de 40 de ani... Ştii când m-am născut ? Pe 11. 11. 22.

(Nu pot să îmi ascund un "ah!" de uimire...)

- Este Ziua Armistiţiului. Anul trecut, la aniversarea mea, nepotul cel mic care are 35 de ani, mi-a făcut o surpriză; a rezervat 16 locuri într-un restaurant; toţi erau acolo: nepotul meu cel mic cu logodnica lui, şi nepoata mea din San Francisco care a fugit de-acasă la 14 ani, şi care a făcut paraşutism şi studii; a primit o bursă la Toronto şi nu s-a mai întors niciodată până în acea zi, la aniversarea celor 80 de ani ai mei... (Paul pierde şirul):

- Am avut şi o fractură de craniu, după ce am căzut de pe scară. Şi asta m-a costat ceva, aici în emisfera stângă… unde se găsesc centri nervoşi ai raţiunii. Noroc cu profesorul Bonnal, că azi aş fi fost paralizat. Doar memoria mă şicanează...

- Dar rezonezi foarte bine, Paul. Continuă, fără să îţi pese de renghiurile memoriei! Tot ce spui e interesant.

Ştiam cât de mult le place bătrânilor să-şi amintească ; ei trăiesc în acelaşi ritm cu imaginile care le ies din creier şi pe care le oferă ca pe un dar de preţ intelocutorilor, de cele mai multe ori plictisiţi. Sunt fericiţi, redevin tineri şi uită de necazuri.

- Am un cancer de prostată ; am fost operat, dar e tot acolo… Am pierdut soţia şi cei doi copii şi chiar şi primul nepot a murit; era în leagăn; viaţa mea a fost atât de zbuciumată în ultima perioadă... Din contră, la început ea a pornit bine. Nevasta mea – o femeie minunată; ce temperament!... N-am mai făcut dragoste de mai bine de 20 de ani; ultima oară era cu un an înainte de moartea soţiei mele.... Soţul tău nu e gelos?

- Nu, bineînţeles că nu-i gelos. După cum vezi, eu am prieteni doar printre copii şi oameni bătrâni. Aşa că nu-i nici un pericol nici cu unii nici cu alţii.... Dar continuă, Paul! Spune ce vrei, am venit ca să te ascult şi ca să iau câteva notiţe din când în când... Spune-mi, cum a luat fiinţă şcoala de aici, unde am predat şi eu anul acesta? Mă interesează istoria ei. (Reia firul amintirilor):

- 14 septembrie ’44, ziua eliberării Huy-ului. Armata americană a intrat în Huy ca să-i gonească pe nemţi. Chiar atunci am cunoscut-o şi eu pe soţia mea; eram amândoi studenţi. Veneam de la o expoziţie Marc Chagall, organizată la Ličge. Eram într-un tren care mă ducea la Bruxelles când l-am reîntâlnit pe Jean. Îl cunoşteam demult ; făcuserăm şcoala împreună şi după aceea am lucrat ca brancardieri la Lourdes. El era îmbrăcat în sutană.

- Eşti preot ?

- Da. Am înfiinţat în ’42 o şcoală pentru orfanii de război.

- Unde asta?

- La Marchin.

- Unde anume la Marchin? Din câte ştiu eu sunt uzine acolo.

- Chiar aşa. Şcoala este chiar lângă uzină. La Fourneau.

- Ştiu că Şcoala Prinţul Baudouin se închide – îi spun eu.

Pe atunci Ateneul Prinţul Baudouin era o şcoală particulară a vechilor combatanţi de război. Şi nu mai erau fonduri.... – mă lămureşte Paul şi continuă:

- Nu, nu se închide nimic! Eu tocmai mă pregătesc să dau cursuri acolo – îmi spune prietenul meu. Aşa am ajuns eu să dau cursuri la Marchin. Decum am pus piciorul am pus şi inima. Am fost şi traducător…

- Universitatea Marabout mi-a propus o traducere a unei biografii a lui Gandhi, din engleză; 500 de pagini... Am folosit dicţionarul doar de 10 ori. Autorul acestei lucrări era B.R. Nanda. A fost publicată în ’69, pentru cea de-a o suta aniversare a naşterii lui Gandhi. După apariţia lucrării am primit o telegramă: " Guvernul indian are plăcerea de a vă invita să faceţi o excursie de 3 săptămâni în India". Totul era gratuit, transportul, hotelul, serviciile. Magnific! Ce viaţă extraordinară am avut ! Guvernul numise un emisar care venea zilnic să mă întrebe dacă eram mulţumit. Am devenit de-odată o mare personalitate. Am vizitat Bombay, Delhi, Calcutta...
Cobor la Bombay ca să iau avionul spre Delhi. Acolo eram invitat la un congres cu tema
 : «  Ce au devenit ideile lui Gandhi ? » Era prezent şi Abbé Pierre, printre alte personalităţi. Intru în sala de congres, unde nu era decât o singură persoană. Se prezintă: mă numesc Nanda. Ce coincidenţă! Mă invită la el ; de fapt noi locuiam în acelaşi hotel, dar nu ştiam, nici unul nici celălalt. Mă întreabă dacă aş vrea să merg cu el la Taj Mahal. « Da, vreau ». A doua zi ne-am dus la gară. Ce nebunie era pe peron ! Oamenii se culcau pe jos, pe marginea trotoarului, în aşteptarea trenului. La un moment dat se aude o voce la interfon : "Sarep Düchezni ! Sarep Düchezni!" 

- Ce înseamnă "Sarep Düchezni" ? (Paul începe să râdă):

- Era un mesager care striga numele meu la interfon, în indiană. Mă căuta fiindcă Guvernul indian se decisese să adauge la tren un mare vagon, cu sală de mese, living, sală de baie, dormitor... Şi nu aveam decât două ore de mers cu trenul, ţine cont ! Vagonul fusese ataşat la tren pentru vice-regele Indiilor, Lordul Mountbatten. Ceea ce mă jena în toată povestea asta era că noi doi, eu şi vice-regele Indiilor, plus un servitor, ocupam un singur vagon; indienii de rând nu puteau intra şi de curioşi ce erau, se agăţau de uşa exterioară şi spânzurau ca boabele de struguri pe ciorchine. Vice-regele începe o conversaţie despre hinduşi :

- Ştiaţi că hinduşii nu au toalete ca ale noastre ? Au anumite ritualuri ; de exemplu le este interzis să mănânce cu mâna stângă.

- De ce ?

- Fiindcă îşi sterg fundul cu mâna stângă ; ei mănâncă şi prepară mâncarea întotdeauna cu dreapta – îmi spune lordul Mountbatten.

Erau case mici la aproximativ 500 de metri de gară ; oamenii veneau să-şi facă nevoile de-a lungul căii ferate.

- La 25 km de Madras era o şcoală numită Kalakshetra. Fusesem invitat să urmez un curs de dans şi de muzică. Dar îţi trebuie 3 ani doar ca să înveţi poziţia degetelor, fiindcă fiecare poziţie spune ceva ; poţi deveni dansatoare doar de la 18 ani în sus. Trebuie timp. Ravishankar nu era acolo. La ieşire, guvernatorul mă ia în maşină şi-mi zice :

- Aţi auzit la radio că laureatul premiului Nobel de literatură, Bertrand Russel, a decedat? (Era în anii ’70). 200 de studenţi în filologie vă aşteaptă.

- De ce mă aşteaptă?

- Ca să le vorbiţi despre Russel. Aşteaptă un discurs.

Imaginează-ţi, 200 de studenţi aşezaţi în floare de lotus, în jurul unei estrade pline de lumânări şi mirosind a tămâie. Le vorbesc despre Bertrand Russel. Din fericire citisem cu numai trei luni în urmă o carte de-a lui Russel, pe când făceam inventarul carţilor despre educaţie. Era în perioada stagiului la Universitatea din Ličge. E formidabil! Eu nu căutasem cartea; a căzut în mâna mea aşa, din cer.

- Şi eu am deseori astfel de experienţe ciudate cu cărţile ; s-ar părea că anumite cărţi ne înţeleg şi ne caută compania ; ele vin sub ochii noştri la timpul potrivit. Deîndată ce-mi pun o întrebare mai profundă, care necesită multe cunoştinţe şi explicaţii, dau de o carte. Şi cartea îmi dezvăluie tot secretul. Dintotdeauna am spus că acele cărţi sunt prietenii mei cei mai sinceri; nu ezită să-ţi dea soluţiile cele mai neaşteptate la tot felul de probleme.

- Da... Pentru mine era uşor să le vorbesc despre Russel. (Adaugă râzând):

- Mai greu era să stau acolo, pe micul podium, cu picioarele încrucişate în floare de lotus... Voi avea în curând 81 de ani. Am început conferinţa cu un citat din Russel: "L’ennui dans ce monde c’est que les idiots sont sűrs d’eux et les gens sensés, pleins de doutes ». M-au aplaudat. Le-am spus câte ceva despre omul Russel, despre educaţia lui. Era din neam de nobili; lord, din câte ştiu. Cei din familia lui erau forate religioşi, mai ales bunicii care l-au crescut după moartea părinţilor lui. A rămas orfan de mic, parcă avea 4 sau 5 ani. De mic era depresiv şi a vrut să se sinucidă de câteva ori. S-a vindecat cu geometria lui Euclid. Mai târziu a formulat celebrul "paradox al lui Russel", ceva referitor la teoria ansamblurilor, n-aş putea să-ţi explic exact, fiindcă eu nu mă pricep la matematică. Dar îmi amintesc de "paradoxul bărbierului", tot al lui Russel. Îl ştii?

- Nu...

- Paradoxul bărbierului zice că "bărbierul trebuie să radă doar pe acei oameni care nu se rad ei înşişi". Dar pe bărbier cine-l rade? Nu se rade el singur? Dacă e să luăm de bună afirmaţia de mai sus, bărbierul va umbla veşnic nebărbierit! Era şi matematician şi filozof. A avut idei pacifiste şi s-a aliniat ideilor lui Einstein; luptau împotriva proliferării armelor atomice. A făcut şi închisoare de mai multe ori, pentru ideile lui pacifiste. A simpatizat o vreme cu bolşevicii şi a fost şi în URSS, prin anii ‘20; dar s-a întors repede şi dezgustat. A renunţat până la urmă la bolşevism şi s-a apucat serios de filozofie. A deschis şi o şcoală. A fost un eminent educator umanist. A avut mulţi copii, şi multe căsătorii, vreo patru... În anii ‘50 a luat premiul Nobel pentru literatură şi pentru tot ce făcuse el pentru lumea asta a noastră, mereu zbuciumată. A dat cursuri prin China, URSS şi America. Dar americanilor le cam stătea în gât decând cu poziţia lui contra războiului din Vietnam. L-au dat afară sub motiv că nu era "moralmente adaptat". A revoluţionat şi filozofia cu "filozofia analitică" şi cu "atomismul logic".

- Ce cărţi a scris?

- Eu îmi amintesc de două cărţi filozofice: « Signification et vérité » şi « La connaissance humaine ».

- N-am citit nimic de Russel…Aş fi vrut să asist la acea conferinţă.

- Întâmplarea face că elevii de la a 11-a şi a 12-a vin să-mi ceară să le ţin o conferinţă în Pavilionul Bayard aici, la Ateneul din Marchin.

- Tot despre Russel?

- Tot despre Russel.

- Sunt elevii pe care i-am avut şi eu în grijă anul acesta? (Paul nu ia seama la intervenţia mea şi continuă să avanseze cu maceta în mână prin amintiri).

- În India, monsieur Nanda îmi propune să vin la el acasă. Mergem împreună într-o familie musulmană. El crede în Allah.

- Dar este acelaşi Dumnezeu, ca şi la noi la creştini sau ca la evrei.

- Da, aşa-i. Cunoşti Martorii lui Yehova?

- Da.

- Eu nu-i las niciodată să-mi calce pragul. Atunci se enervează şi mă întreabă "de ce?" Le răspund : « Pentru că Allah… » « Care Allah ? Yahve ! » - spun ei. Şi eu le răspund : « Domnilor, mi-aţi dat cheia tuturor războaielor dintre religii."

Paul cade pe gânduri. Îşi aminteşte. După o scurtă pauză reia dialogul:

- Le Pčre Pire a murit în ’69 la Louvain, în urma unei operaţii nereuşite. Nu avea decât 59 de ani. Dar câte n-a făcut omul ăsta în viaţa lui pentru oameni, pentru cei necăjiţi! El a fost cel care a inventat lagărele pentru refugiaţi. Primul lagăr din lume a fost construit în anii ‘50, de el. A luat Premiul Nobel pentru pace în ‘48 sau în ‘58… Nu mai îmi amintesc... Cred că era totuşi în ‘58. În aparenţă era un dur. A fost şi omonier în armată. A avut o copilărie nefericită. Pe când era încă tânăr a izbucnit primul război mondial. Ai lui s-au refugiat în Franţa. Bunicul lui, care a refuzat exilul a fost împuşcat de nemţi chiar în faţa casei lor. Taică-su era un om tare rigid. Cred că lui îi semăna, dar avea o bunătate anume şi milă pentru săraci şi pentru refugiaţi în general. A creat acele Insule ale Păcii, trei sau patru în India şi una în Guinea.

- Ce înseamnă "insule ale păcii"?

- Sunt locuri special create pentru săraci, că să înveţe să citească şi să scrie. Aceste "insule" s-au extins în lumea întreagă. Avea o mare slăbiciune pentru cei nevoiaşi şi nu făcea distincţie între religii "parmi les gens d’autres confessions je me sens comme le poisson dans l’eau" – îi plăcea să spună. A făcut parte din ordinul Fraţilor Dominicani de la Huy, au Couvent de Sarte, unde a intrat de la 18 ani.

- Paul, cum ştii atâtea lucruri despre el ?

- Cum să nu ştiu? Eram ca şi vecini, locuia la câţiva kilometri de mine. A făcut studii de teologie şi filozofie şi a devenit preot. O mare personalitate! A mai făcut şi ştiinţe politice la Universitatea din Louvain. A fost aumonier pe timpul rezistenţei, în cel de-al doilea război mondial. Apoi a revenit la Huy, unde împreună cu surorile din Couvent se ocupau de copiii săraci. Avea o adevărată vocaţie pentru tot ce era legat de om. I-a ajutat mult pe refugiaţii din lagăre. El a făcut să se construiască, în special în Germania şi-n Austria, sate întregi pentru familii care fugeau de regimul sovietic, în perioada stalinistă. În total şapte sate europene care erau construite pentru integrarea refugiaţior care veneu din Europa de est. A făcut mult şi pentru bătrâni, pentru cei singuri. De toţi s-a ocupat pčre Pire cu inima lui largă. Primea sute de scrisori din toată ţara: "Vrem să venim să construim case". Într-o zi Pčre Pire vine la mine:

- Aş vrea să creez la Huy un Centrul Mahatma Gandhi. (Acest centru se află azi la Namur). S-a deplasat special ca să-mi spună asta. Între el şi Gandhi era o mare asemănare: amândoi aveau vocaţia milei pentru specia umană. Aşa mi-a spus atunci: că ar vrea să creeze la Huy un Centru Mahatma Gandhi. Şi chiar s-a creat în anii ‘60 acest centru la Huy-Tihange; după trei ani s-a tranformat în "Université de paix". A luat în ‘77 le Prix Schweitzer de la philosophie et de la culture. Dar Pčre Pire murise deja, prin ‘69 cred. Toate asociaţiile fondate de Pčre Pire, celulele Universităţii de Pace, sunt situate aici la Huy, rue du Marché, tu connais. L’Université de Paix a fost recunoscută ca şcoală asociată din sistemul UNESCO şi în ‘87 a primit le Prix Messager de la Paix " des Nations-Unies. Colosal !

Paul cade pe gânduri, absent. Unul din acele trous de mémoire ?... Îl ajut :

- Care erau relaţiile cu elevii dumneavoastră ?

- Nu făceam nimic fără să le cer părerea elevilor mei. Erau respectuoşi, gentili. La orele de engleză îi învăţam textele de pe muzica Beatles-ilor. Nevastă-mea îmi zice-ntr-o zi : "Invită-i la noi acasă!" Şi de atunci îi invit mereu în fiecare sâmbătă seara. Le pun muzică clasică, jazz şi muzică etnică. Le-am pus şi muzică românească, cântată la nai de Pîrvu şi Simion Stanciu. Am aici o casetă cu ei; am pregătit-o pentru tine. Mi-au dat-o chiar ei, când au dat concerte la Bruxelles.

Paul pleacă încet, ţinându-se de mobile. Dintr-un mic dulap de lemn vechi scoate o casetă:

- Pe faţa A este Nicolae Pîrvu. Pe faţa B este orchestra simfonică din Zürich care-l acompaniază pe Simion Stanciu, prietenul lui Gheorghe Zamfir. Orchestra i-a propus lui Simion Stanciu să înlocuiască flautul clasic cu naiul; asta când au cântat suita în si minor de Jean Sébastien Bach. Ţi-am mai pus aici şi muzică de Zamfir şi câteva bucăţi bănăţene.

Vădit emoţionată, scot şi eu din geantă discul cu muzica mea, pregătită anume pentru Paul. Iată, noi făcusem gestul ca în oglindă. După acest scurt intermezzo, Paul reia discuţia întreruptă:

- Elevii mei mi-au zis: "O să cerem domnului director să ne ţineţi un curs de istoria muzicii." N-au avut succes. Cu toate astea, eu le dau acest curs în fiecare sâmbătă seara, la mine, făcându-i să asculte muzică. Sunt oameni în toată firea, au peste 50 de ani şi tot mai vin în fiecare sâmbătă seara să le dau curs. Nu adorm niciodată înainte de a fi cântat la pian preludiul de Bach. Tatăl meu era organist, unchiul meu cânta la patru instrumente… Eu n-am făcut conservatorul, dar ştiu să cânt bine la pian.

Paul pare obosit. Nu mai ştie ce să-mi spună şi iarăşi îşi frământă mâinile grăsulii. Îi propun să mâncăm ceva.

- Puiul cred că s-a răcit… Hai, Paul, o mică pauză ne va face bine la amândoi.

Pare încântat. Mă invită în mica sufragerie care miroase a mucegai. Aranjase deja masa. Într-o parte pusese două tacâmuri pe două şervete de pai. Pe cealaltă parte a mesei, se înghesuiau foarfeci, pixuri, un caiet unde Paul nota tot ce făcea zilnic.

Tai puiul, Paul destupă sticla cu vin "Chateau Sarati" (Castelul Săraţi) pe care o adusesem. Paul toarnă vin în cupe de cristal. Discuţia noastră prinde din nou viaţă; cu Paul e foarte uşor. Îi place să vorbească; se vede bine că nu are prea des ocazia de a-şi etala amintirile. Ia o gură de vin. Îl plimbă îndelung prin gură, cu gemete de plăcere: « E bun, o, da, foarte bun acest Sarati ! »

- În această grădină – face un gest ca să-mi arate curtea exterioară care pătrunde prin fereastra cam murdară, semn că femeia de serviciu nu prea dă pe la Paul – în această grădină s-au aşezat alături de mine la masă, mai multe personalităţi. Una dintre ele a fost Oppenheimer.

- Vorbeşti despre fabricantul bombei atomice ?

- Da, chiar el a fost aici în grădină. Pčre Pire, care era şeful Universităţii de Pace, de fapt această universitate nu era altceva decât vechiul centru Mahatma Gandhi… 45 sau 50 de ţări faceau parte. Erau oameni de peste tot. Se vorbeau toate limbile pământului. Ce atmosferă !... Magnifique !... Ce ziceam ?...

- Spuneai că Pčre Pire…

- Da… Pčre Pire s-a născut la Dinant.

- Aşadar oraşul Dinant nu e celebru numai datorită lui Adolf Sax, inventatorul saxofonului.

- Deci ştii... L-a inventat când a împlinit 20 de ani; era pe 20 martie 1846. A fabricat în total 14 saxofoane, cu diferite tonalităţi: basse, bariton, tenor şi chiar soprano şi sopranino. Au supravieţuit până astăzi. Dar vorbeam de altceva…

- Spuneai ceva de Pčre Pire şi Oppenheimer.

- Da… Cum a ajuns Oppenheimer la mine ? Profesorul Oppenheimer tocmai îi scria prefaţa la o carte de-a lui Pire, scrisă parcă cu altcineva, în colaborare; "Building peace". Pčre Pire l-a invitat pe Oppenheimer la Ateneul din Marchin. Şi cum eu eram profesor aici şi în plus mai locuiam şi în parc, Pčre Pire l-a invitat la mine. Era aşezat acolo...

(Arată spre curte, unde era o masă veche de tablă, ruginită din loc în loc.)

- L-am întrebat atunci dacă nu avea vreo problemă de conştiintă. Mi-a răspuns că nemţii ar fi avut oricum bomba, care se fabrica în acel moment în Suedia. Mi-a spus că fusese numit directorul MIT (Massachusetts Institute of Technology), în locul lui Einstein. Trebuia să se fabrice a doua bombă atomică, încă şi mai puternică. El a refuzat. I-a spus preşedintelui: "Nu mai suntem în război. De ce să mai fabricăm încă o bombă, şi mai puternică?" A fost expulzat de la acel institut. Era prin anii ’54. A plecat în Elveţia. Era pe timpul lui McCarthy. Şi Charlie Chaplin a fost expulzat în aceeaşi perioadă, fiind acuzat de contacte cu comuniştii ruşi. A fost reabilitat puţin înainte de moarte.

- Măsuţa asta ruginită pe care o vezi colo-n grădină, e o piesă de muzeu.

- Cred şi eu. Daca a stat la ea Oppenheimer...

- Dar stai să vezi! N-a fost singurul. Un alt mare om al timpurilor noastre s-a aşezat la această masă: John Howard Griffin. După ce şi-a făcut studiile în Franta, în loc să se întoarcă la Dallas, unde se născuse, el şi-a zis : « O să plec la Münich; o să cunosc regimul nazist de aproape. » Şi a rămas în Europa. Era un antirasist convins. Era scriitor, musician şi medic. A făcut studii la Tours şi la Poitiers în Franţa, studii de literatură şi de medicină. El a inventat muzica folosită ca terapie; a urmat cursurile Conservatorului din Fontainbleau, unde i-a avut ca profesori pe Nadia Boulanger, dar şi pe alţii, nu mai ştiu... Era specialist în chant grégorien. Pasiunea lui pentru muzică o moştenise de la mama lui, care era pianistă. Griffin a servit ca medic în armata rezistenţei franceze şi a ajutat mulţi evrei să scape de prigoana nazistă. Timp de 12 ani a fost orb. A scris însă în acea perioadă multe nuvele şi un jurnal; 20 de volume, atât de mult a scris. A fost un antirasist, cum spuneam...

- Şi eu sunt antirasistă, cred că-ţi imaginezi. De fapt cei ce practică rasismul îţi pun o etichetă, una care să le facă jocul; că nu eşti ca ei, că eşti diferit, că vrei să-ţi impui ideile. Ce contează dacă ideile tale sunt juste? Simplul fapt că eşti străin îi scoate din minţi.

- Soţia mea zicea, apropos de rasism: "Rasismul este un comerţ de etichete".

- Chiar aşa! O altă etichetă pe care ţi-o lipesc este religia ta. Trebuie să ai un anumit grad de cultură ca să-ţi dai seama că toate religiile sunt bune, că toate afirmă şi propagă aceleaşi lucruri, dar că oamenii le deformează conţinutul şi mesajul. Religiile sunt bune, doar unii oameni sunt răi. Dar te rog să continui, Paul. Iartă-mă că te-am întrerupt. Aşadar Griffin a trăit printre nazişti.

- Da. A priceput foarte repede cum e cu rasismul între albi. După aceea, a căutat să înţeleagă cum e cu rasismul între negri şi albi. Aşa că s-a întors în Statele Unite, a reflectat ani de zile şi şi-a spus: " singura cale de a lupta împotriva rasismului negru este să devin eu însumi negru". S-a dus la medicul lui ca să-l facă negru. I s-a spus că o să moară după aceea, dar el n-a vrut să cedeze. A devenit deci negru şi a plecat în sud, la Cotton State, unde a trăit până la moarte; a murit cred prin anii ‘80. A descris toată această experienţă în cartea lui "Black like me". Chiar începând cu a doua zi după publicarea cărţii a început să primească ameninţări cu moartea. În fiecare zi! Şi ameninţările veneau de la albii din Sud. Atunci şi-a trimis nevasta şi copiii în Mexic. El însă n-a vrut să emigreze. Preşedintele Kennedy l-a numit consilier principal pentru afacerile negrilor. Îl trimitea de fiecare dată când era vreun conflict cu ei. Într-o zi l-au găsit mort. Medicul lui a constatat că făcuse un « arręt cardiaque ». După un an i s-a tradus cartea în franceză "Dans la peau d’un noir". A venit şi s-a odihnit aici, în grădina mea (Paul îmi arătă iarăşi măsuţa de metal ruginită). Griffin îmi spunea adesea: " cea mai frumoasă ţară din lume este cea a Condrozului". A redevenit alb şi a murit... 18 august 2003

*

Aici se opreşte discuţia mea cu Paul, din acea zi de august. L-am căutat la telefon, după câteva luni. Îi promisesem o invitaţie la masă. Dar mi-a răspuns robotul. De Crăciun m-a sunat să-mi spună că fusese internat pentru o nouă intevenţie chirurgicală. L-am mai căutat, un an mai târziu. Dar era tot robotul; de data aceasta spunea clar: "le numéro n’est pas attribué". Îşi duce oare zilele într-un cămin de bătrâni? A murit, singur şi uitat de lume? Cine ştie?... Mă ţin de cuvânt şi public acea "cartea de o zi », scrisă în urma vizitei făcute de Sfântă Mărie. Fiindcă Paul mi-a spus atunci lucruri extraordinare, care ar fi putut constitui o carte, dacă el ar mai fi avut să-mi dea, din viaţa lui, mai multe zile. Dar nu a mai avut.

El nu mai este de găsit. Dar, lucru ciudat, mi-a apărut din nou printr-o serie de coincidenţe. Începând curăţenia pentru Paşti, am scos dintr-un sertar o mulţime de casete. Printre ele era şi o casetă cu un scris mărunt, şcolăresc: "Musique roumaine pour madame Antonia". Am reascultat caseta şi am dansat singură în faţa oglinzii, pe muzica lui Nicolae Pîrvu şi Simion Stanciu. Dansam şi îmi dăduseră lacrimile, nu ştiu de ce... Dansam singură, nu ca "grecii" din nuvela Marianei Brăescu, care jucau toţi laolaltă, îmbrăţişati în horă. Eu dansam singură în faţa oglinzii şi se înfiora carnea pe mine ascultând naiul lui Simion Stanciu, cel care înlocuise flautul în celebra suită în si minor a lui Bach, cântată cu filarmonica din Zürich.

Şi de-odată, ca prin miracol, nu m-am mai simţit singură. Paul se amestecase cu sunetele de nai şi îmi spunea: "Ce viaţă extraordinară am avut! Moi, le roi de l’inattendu..."...

Regele neaşteptatului îmi lăsase în mână în acea vară, în acea zi, două chei, cărora aveam să le înţeleg mult mai târziu rostul: muzica şi scrisul.

10 aprilie 2006

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Regele fericirii neaşteptate

Un ciudat joc de coincidenţe mi-a redat dorinţa de a scrie urmarea poveştii lui Paul D., supranumit "Regele neaşteptatului". Nu demult m-a sunat o veche prietenă din copilărie care locuieşte în Canada. Printre altele îmi spune cât de mult i-a plăcut eseul despre Paul D., pe care l-a citit într-o publicaţie pe internet. Aşadar Paul D. face turul lumii: a voiajat până acum în România, Germania, Australia şi Canada.

Anul trecut, făcând curăţenia pentru Paşti, am dat peste o casetă cu muzică românească, dată în dar de Paul. Aşa s-a născut "Regele neaşteptatului". Anul acesta, tot înainte de Paşti, un fost elev de-al lui Paul, domnul Philippe S., mi-a dat vestea cea mare: Paul D. trăieşte şi se află într-o casă de bătrâni, "Les jolis bois".

Când un părinte trecut în cealaltă lume ni se arată viu într-un vis, o fericire imensă ne inundă. Aşa s-a întâmplat şi cu mine, aflând că Paul este în viaţă.
I-am făcut o vizită pe 25 martie, o vizită anunţată, pe care Paul era nerăbdător să o primească. L-am găsit în tęte ŕ tęte cu televizorul. Casa de bătrâni se află într-un loc calm, înverzit, cu o frumoasă privelişte: de o parte parcul, şi de cealaltă, o catedrală care poartă în căuşul unui perete o statuie albă a Madonei.

Am ajuns la el într-o frumoasă duminică însorită şi răcoroasă. Casa de bătrâni este foarte cochetă şi bine gândită: are cabinet medical, salon de coafură şi resturant la subsol. Fiecare pensionar are un fel de garsonieră, în care este "la el acasă". Nu ştiam numărul camerei, aşa că am luat la rând fiecare uşă şi am trecut în revistă o mulţime de nume şi fotografii ale celor aflaţi în pensiune. Pe Paul l-am găsit la etajul întâi, zâmbindu-mi jovial dintr-o poză lipită pe uşă. Luase deja masa şi se aproapiase mult de televizor, ca şi cum ar fi stat la taifas cu un prieten vechi. Când am intrat, m-a privit un pic nedumerit (cred că nu-şi mai amintea bine cine sunt). După câteva precizări m-a recunoscut. Am petrecut împreună două ore, tăifăsuind, depănând amintiri de dată recentă, în timp ce sorbeam din vinul alb şi dulce, un murfatlar de Odobeşti.

Eu mă pun imediat pe treabă şi scot din geantă eseul "Le roi de l’inattendu". De când am aflat că trăieşte, ardeam de nerăbdare să-i dau de ştire că i-am publicat pe web povestea vieţii.

- Paul, je vous croyais mort. Certaines choses je les ai écrites en guise d’adieu… Je ne sais pas comment vous dire. Vous me pardonnez…

- Mais tu peux écrire tout ce que tu veux ! Tu es libre. Je n’ai pas ŕ te donner l’autorisation. De quel droit pourrais-je faire une telle chose ?

Din când în când mă întrerupea din lectură:

- Ah, quel bonheur! Je suis au Paradis. Ma vie est vraiment extraordinaire !

Mi-a povestit din nou despre familia lui, despre soţia pe care încă o mai iubeşte. Rotindu-mi privirea prin cameră am recunoscut multe dintre fotografiile de la casa lui din parc.

- Recunoşti casa asta?

- Cum de nu? E casa din parcul de la Marchin, unde am mâncat împreună un pui fript şi am băut un vin roşu, Chateau Sarati.

Paul îşi ia faţa în mâini şi închide ochii, ca un copil, în timp ce repetă: "je suis au Paradis". E fericit, se vede cât de colo. Nu mai are culoarea albă verzuie de acum patru ani. E rozaliu în obraji şi glumeţ.

Citesc, citesc într-una. Mă străduiesc să pronunţ cât mai clar fiecare cuvânt. Într-o pauză de lectură, facem turul fotografiilor de pe dulap şi de pe pereţi. Îl văd pe Paul D. cu o chitară în mână. Îmi spune că ştie să cânte la pian, la chitară şi la flaut şi că e autodidact. Continui să-i citesc pasaje din viaţa lui extraordinară, pe care începe să o uite. Trag cu ochiul să-i văd reacţiile şi am certitudinea că savurează fiecare rând. Îmi spune dealtfel că uitase multe lucruri şi că lectura îl ajută să le retrăiască. Faţa i se lumina din când în când, atunci când memoria îi deschidea o poartă spre episodul Bertrand Russel, sau spre Pčre Pire. Când am ajuns la Pčre Pire, Paul sare sprinten din scaun şi mi-l arată într-o poză, alături de soţia lui. E mândru, iar ochii lui albaştri, copilăroşi, joacă veseli pe după ochelari. E fericit. Câtă diferenţă faţă de alţi bătrâni care stăteau trişti şi înţepeniţi în vreun scaun rulant de pe culoar, sperând că cineva îi va vizita totuşi. La plecare, trecând pe lângă ei, i-am salutat. Deşi mă petreceau cu privirea, păreua a nu mă fi văzut. Erau desigur duşi departe, în amintirile lor fără întoarcere. Paul, din contră, trăia în cel mai palpitant prezent:

- Tu m’as donné une seconde vie! Quel bonheur ! Je suis au Paradis.

La plecare, ţinându-se de mobile, m-a condus până la uşă. S-a apropiat de mine şi mi-a spus :

- Merci pour ta visite. C’est vraiment le Paradis. Quel bonheur ! Oh, quel bonheur tu m’as fait…Tu m’as donné une seconde vie.

*

În timpul unei scurte vizite la Roma, în vacanţa de Paşti, am vizitat Bazilica Sant Ignatio. Chiar la intrare am putut admira macheta ebenisului italian, Vincenzo Pandolfi (1905 – 2005), purtând inscripţia "UT UNUM SINT". Această capodoperă în miniatură, realizată din lemn, la sara 1:200, având un diametru de aproximativ trei metri, a fost dăruită Papei Ioan Paul II în 1992, înainte chiar de a fi terminată.

Opera a fost iniţiată de artist la vârsta de 70 de ani şi a fost terminată la 98 de ani. Macheta reprezintă un proiect de construcţie al unui centru unificator al tuturor bisericilor din lume, indiferent de religie sau de confesiune - "Il Tempio di Cristo Re" (în imagine).

 

Un text explicativ precizează că "această operă constituie o cale spre dialog între religii, pe baza abolirii tuturor războaielor, în scopul atingerii păcii universale". Templul este o construcţie având forma unei cupole în stil bizantin, unde fiecare ţară din lume este reprezentată printr-o biserică sau un alt loc de cult al religiei reprezentative, peste care veghează sfântul protector al naţiunii. Am avut plăcuta surpriză să constat că România, vegheată de Sfântul Andrei, era reprezentată prin macheta Mănăstirii Curtea de Argeş (în imagine), reprodusă în lemn cu multă meticulozitate şi virtuozitate.

În timp ce admiram bogatele elemente decorative din bazilica Sant Ignatio din Roma, ca de exemplu picturile murale în culori pastel ori superbul mozaic al Fecioarei cu pruncul, paşii se făceau din ce în ce mai rari. Atât de rari încât nici nu mi-am dat seama că mă oprisem demult ca să ascult suita în si minor de Bach, cântată de orchestra filarmonica din Zürich, în care flautul clasic a fost înlocuit cu naiul lui Gheorghe Zamfir şi al lui Simion Stanciu. Ciudată coincidenţă... Cu numai două săptămâni în urmă, vizitându-l pe Paul D., îi dăruisem o copie a casetei pe care el însuşi mi-o dăduse cu patru ani în urmă. Mă rugase să-i fac şi lui o copie, fiindcă – spunea el – discul original se pieduse în timpul mutării.

Aceast lucru bizar mi-a reconfirmat ceea ce demult ştiam din propriile mele experienţe de viaţă: că nimic în această lume nu este întâmplător şi că toate câte ni se întâmplă se leagă pentru a da un sens vieţii noastre terestre. 5 mai 2007

Minunile din deal

Minunile se întâmplă pe înălţimi, apropierea de cer fiind necesară şi subânţeleasă. Dealul, scara acoperită, şcoala, biserica şi cimitirul sunt teme de reflecţie. Şi nu poţi să nu te întrebi: de ce s-a construit biserica tocmai în vârful dealului? De ce şcoala se află lângă biserică? De ce şcolarii trebuiau să urce cele 300 de trepe pentru a avea acces la învăţătură (astăzi sunt doar 175 de trepte, semn oare de degradare a calităţii învăţământului)? De ce trebuiau ei să parcurgă acel tunel lung, misterios, săpat într-o construcţie de lemn de forma unei troiţe cu lumină la celălalt capăt? Ce simbolizează acea lumină pe care o zăreşti la capătul acelui urcuş? De ce lângă biserică şi şcoală este cimitirul ?

Dacă oraşul-cetate Sighişoara este considerat “Perla Transilvaniei”, Biserica din Deal poate fi numită Perla Sighişoarei.

Această biserică evanghelică transilvană, (pe care am vizitat-o în vara lui 2006), a fost ridicată pe un deal – Dealul Şcolii. Se ajunge la ea cu piciorul, traversând un tunel în trepte, numit Scara acoperită sau Scara Şcolarilor. Este un drum care urcă de la poalele dealului către luminiş, fiind totodată şi un adăpost în timpul iernilor grele sau al sezonului canicular, pentru cei dornici de un acoperiş.

Acest drum strâmt, pe o scară cu deschidere spre cer, duce aşadar către Şcoală, Biserică şi Cimitir. Aceste elemente ne amintesc de menirea omului venit pe această lume – să urce, să înveţe ca să cunoască (şi să se cunoască), să creadă ca să se mântuiască, - dar ne amintesc şi de finalitatea lui ineluctabilă, moartea.

Îţi trebuie cam 15-20 de minute ca să traversezi culoarul la urcuş. Cu cât ne apropiem de capătul tunelului şi de lumină, auzim din ce în ce mai clar acordurile unei chitări care susţin o voce gravă, tărăgănată. O femeie cu părul alb stă în capul scării şi îngână o melodie tristă, improvizată pe versurile lui Eminescu "Ce te legeni": "...Şi cu doru-mi singurel / De mă-ngân numai cu el" . Parcă ar vrea să spună că odată parcursă scara vieţii, rămâi singur cu dorul tău,

ca singurul tău prieten adevărat, cel ce te cunoaşte şi care nu te condamnă pentru cele ce nu ai reuşit să faci în viaţa pe care ai avut-o de trăit.

Şi aşa, abătut de gânduri, mergi mai departe şi ajungi la Biserica din Deal. Aşezământul în stil gotic, clădit între anii 1345 – 1525, are la bază o capelă romanică datând din anul 1200. Admirăm o frescă din 1300. Omul care ne dă infomaţii ne spune că această frescă este singura din lume în care apare Sfânta Treime, reprezentată ca un un cap cu trei feţe. Ne mai spune că desenul a apărut pe zidul bisericii în urma unei ploi torenţiale care s-a infiltrat prin fisurile zidului; se presupune că ploaia a "desenat" acel chip straniu.

Eram ispitaită să întăresc pe alocuri anumite trăsături cam şterse ale desenului, pe care mai mult le bănuiam decât le vedeam. Şi atunci am avut revelaţia.

Desenul "Trois visages" ("Trei feţe”) care apăruse în bucătărie pe peretele dinspe spre sud-est, la noi acasă, cu un an înainte de a vizita Sighişoara, putea fi un semn sau un simbol.

Apăruse sub urzica bicoloră luată cu ani în urmă de la Bucureşti, din casa părintească (luasem de fapt doar o frunză care, după câteva zile, a făcut rădăcini). Am plantat floarea într-o mică jardinieră, amestec de bambus şi fier forjat, pe care prietena mea Anne mi-o dăruise cu ani în urmă. "Chiar tatăl meu a făcut-o!" îmi spune Anne, cu alte cuvinte: "vezi, că are valoare sentimentală, a fost făcută cu dragoste, de o mână de părinte".

Desenul pe care l-am numit "Trei feţe" se ivise acolo în a doua zi a Paştelui ortodox din 2005. În acel an Paştele ortodox căzuse pe 1 mai, chiar de ziua de naştere a tatei (care murise cu 4 ani în urmă). Am căutat să înţeleg cum apăruse acel contur de culoare maronie, contur ce desena trei chipuri într-unul singur.

Faptul în sine era uşor de reconstituit şi nu ascundea nimic misterios, la prima vedere. Udasem decuseară, din abundenţă, planta din mica jardinieră suspendată deasupra caloriferului. Apa şi pământul au făcut restul. Contemplând desenul cu evlavie, am luat un creion fin şi am întărit conturul vag al trăsăturilor. Mi-era teamă să nu dispară tot atât de neaşteptat precum apăruseră.

Atunci m-am gândit că Cineva a desenat Chipul lui Iisus în trei ipostaze. Iisus care ne priveşte drept în faţă, trist, cu milă şi cu scepticism, este îmbătrânit şi are un semn pe frunte. Profilul din stânga, este un chip de om tânăr şi nepăsător şi pare liniştit, sau resemnat. A închis ochii "a iertare", ca şi cum ar spune: “Ei, asta e! Nu puteţi face mai mult, nu pentru pentru mine, ci pentru voi; nu-i nimic, asta e ... Eu atâta am avut de transmis de la Tatăl Ceresc... " Parcă ar fi gândit: "Eu vă iert, dar voi veţi plăti; aţi şi început să o faceţi... Mi-e milă de voi.". Chipul din dreapta, cel lipsit de ochi, are gura uşor întredeschisă, ca într-un murmur de uimire şi parcă e gata să ne prevină. Are pe buze o şoaptă despre ceva ce El simte, dar nu vede, sau nu vrea să vadă. Chipul cu trei feţe este grav, trist, resemnat, dezamăgit şi tăcut. Dar cât este de elocvent! Vede dar nu spune, ar spune dar nu vrea să vadă, închide ochii ca să nu vadă, sau ca să se roage pentru noi...

Am analizat zile, luni în şir acel desen, încercând să descifrez mesajul. A trebuit să aştept mai bine de un an până să mi se dezvăluie sensul. Răbdarea, conjunctura şi atenţia au sfârşit prin a-mi dărui sensul acelei minuni.

Acolo sus, în Biserica din Deal, am îndrăznit să mă întreb: "Şi dacă cele trei feţe erau chiar simbolul consubstanţialităţii şi al Trinităţii?"

Am ezitat să comentez imaginea, dintr-un fel de pudoare, amestecată cu modestie şi teamă: cine sunt eu, ca să primesc asemenea semne? Ce-ar trebui să fac acum cu taina care mi s-a deschis? Am amânat încă o zi, încă o lună, încă un an comentariul la acel desen misterios. Sensul nu l-am divulgat până astăzi. Fără să fi avut vreun dubiu, - fiindcă eu cred! - am ezitat totuşi să spun lumii ceva despre revelaţia mea. Şi am tăcut toţi aceşti ani.

Dacă totuşi m-am decis să o fac acum, este fiindcă de când eu tac, pietrele au început să vorbească. Este vorba de un ansamblu de patru pietre "vorbitoare" pe care le-am găsit în Pădurea din Deal, de pe colina Andennului.

Fiecare avea să-mi spună ceva. Dar mai cu seamă ordinea în care au fost ele descoperite scrie un adevărat scenariu, în care fiecare piatră devine personaj, iar mesajul lor devine replică tăiată şi şlefuită în granit, de două mâini de artist: natura şi curgerea timpului.


10 august 2008

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îngerul primăverii

Îngerii sunt într-adevăr cu noi. Credem sau nu, ei sunt acolo, îmbrăcaţi în alb şi negru, sau ascunşi în tuburile de orgă gri-argintii sau în clapele pianului ; am putea spune îngeri gri… Dar astăzi, în această zi de primăvară, tot ce este gri, în această lume gri care ne înconjură, devine alb, luminos. Nu există decât o singură culoare : aceea a armoniei, o armonie de lumini din suflete fericite. Şi soarele ia cu asalt pereţii albi şi ferestrele bisericii… Le-a spart ? De unde vine această lumină jucăuşă care dă năvală prin cupola bisericii Sainte Chrodoare din Amay?

Astăzi, mai mult decât niciodată, e timpul să aducem picătura noastră de apă care să stingă focul distrugător ce face ravagii în lume, prin tot felul de rele : războaie, indiferenţe, nedreptăţi, cuvinte caustice care dezvăluie uneori micime sufletească, într-un cuvânt, prin tot felul de crize cu multiple faţete.

Şi din fericire, muzica este acolo, la locul ei, jucându-şi rolul reparator cu generozitate şi virtuozitate. Cum s-a întâmplat la concertul din 29 martie 2009, la Colegiala din Amay, concert susţinut de Corala Conservatorului din Huy, cu un repertoriu minuţios ales : Bach, Haydn, César Franck, Brahms, Mozart, Saint-Saëns, Félix Mendelssohn, pentru corală, şi Georg Böhm, Félix Mendelssohn, Léon Böllmann, pentru orgă, cu o prezentare inspirată.

Biserica, devenită deodată prea mică pentru un public atât de numeros, ne-a oferit cupola sa drept adăpost pentru voci şi altfel de vibraţii născute ad hoc. Rezonanţe de tot felul au lucrat timp de aproximativ 3 ore ca să ne aducă într-o stare anume ; acea emoţie care îţi permite să recunoşi, printre toate aceste nuanţe sonore, pe cele tăcute : generozitatea şi fericirea pură a sufletului multiplu. Public – toate vârstele confundate – şi artişti nu făceau decât un singur corp şi un singur suflet, un suflet fericit care se cheamă primăvară.

Cânţi sau asculţi, nu are importanţă, câteva lacrimi scapă ici şi colo, fără să ştii şi regreţi că nu ai făcut din muzică meseria ta de o viaţă. Dar sunt alţii care au făcut-o, şi într-un mod care încântă inimile şi urechile. Etuziasmul publicului, mărturiile spectatorilor din timpul pauzei, au întărit încă o dată ideea că muzica, dintre toate mijloacele artistice, este cea mai directă cale spre inimi.

Soarele, şi cu el, primăvara, prinde şi mai multă forţă, după prima parte a concertului. Pătrunde vesel printre vitralii, ca să se aşeze pe feţele coriştilor sau pe mâinile abile ale muzicienilor instrumentişti; şi în final se ascunde în cerceii acelei fetiţe cu ochi albaştri sau în surâsul acelui domn din rândul al doilea, care ne priveşte încântat.

Am spus « se ascunde » ? Dar nu ! El nu se mai ascunde ! Iată-l, este acolo ! În aceasă zi de 29 martie, îngerul primăverii a fost în sfârşit eliberat. Şi-a început concertul în “flori şi în arbori/ în bronzuri şi marmuri/(...) în mare, fântâni/ munţi şi câmpii/ ca să "consoleze relele noastre".


30 martie 2009

 

 

CUPRINS

 

STROPI DE ROUĂ (3)

MUGURI DE CONŞTIINŢĂ (12)

Un semn de deschidere (13)
Despre învă
ţământ şi profesori (14)
Un formator de suflete (17)
Antemergătorul (19)
Limba omenească (21)
Ştiinţa crede în Dumnezeu? (25)
Autocunoa
şterea stratificată (28)
De la ştiinţă la conştiinţă (31)
Dragul meu Eminescu (33)
Universul din pălăria de dantelă (36)
Sfoara (39)
Stăpâna lumii (42)
Artistul, filozoful şi adevărul dăruit (44)
Icoane cu suflet (47)
În lumea lui Rob Gonsalves (50)
Singurătate şi monadă (53)
Săgeata din oglindă (56)
Inimă de caimac (57)
Regele nea
şteptatului (59)
Regele fericirii neaşteptate (72)
Minunile din deal (76)
Îngerul primăverii (79)