*

  

antonia iliescu

 

 

 

născătorul de perle

- poezii şi cântece -

 

 

 

 

 

 

Editura

PEGASUS PRESS

Bucureşti 2010

 

      Ilustraţii: Antonia Iliescu

      Design coperta: Cătălin Alecu

 


 

 

 SELECTIE DE POEZII SI ILUSTRATII DIN VOLUM

 

 


 

Flori de bonsai

Flori mari de arbori mici

Cu trunchiuri chinuite

În scoarţele prea mici;

Cu limite meschine

Şi-absurde: “pân-aici!”

E scris în slova legilor lignine

Din crengi, de mâna omului legate :“N-ai voie să creşti mai departe!”

E anarhie-n micul vas de lut.

Din arborii bolnavi cu flori enorme

Bandajele cărunte au căzut

De pe picioarele martire şi diforme,

Chircite-n pantofii pitici -

Canon de frumuseţe mutilată

Florile de bonsai s-au răzvrătit
călcând pe soartă.

 

Phloemul interzis

Revine-n rădăcini
Şi urcă iar în trunchi;
Copacul în genunchi

Îşi înalţă iubirea

Împlinindu-şi menirea,

Sfidând soarta şi omul.

Omul e mai mic decât floarea,

Şi floarea-i mai sus decât pomul.         

13 februarie 2010

 

Viţa de-nvie

Floare de nu vin,

Pelin

Floare de-o să vin,

Busuioacă-n bobi
De muguri Bohotin

Floare de-o să vii,

Invii

Muguri de-i sorbi

Ursitor vei fi la

Poarta-soarta viţei-poezie

Ea, care te îmbată şi te-nvie

Sfânta ea,
Viţa de-nvie,

Mustul vieţii,
Poezie.

 

16 februarie 2010

 

              Floare de vin pelin
             din viţa de-nvie

 

 

 

 

Născătorul de perle

Fire de nisip hoinare
Din deşert deşert din mare
Prin ochiul inimii trecând
S-au făcut perle plângând.

 

16 februarie 2010

 

      Născătorul de perle
 

 

Azi acum 120 de ani

a murit Eminescu

şi de-atunci Raiul s-a aplecat

spre cele lumeşti

făcându-se frate cu codrii
de la Ipoteşti.

 

Nu. Astăzi nu îţi mai scriu ţie,

Omul meu de zi cu zi

Astăzi nu mai sunt a ta

Nici a mea nu mai sunt.
Nu te supăra pe adevăr

Chiar dacă îl ascundem,

Chiar dacă nu îl spunem

El există şi ne acuză.

Nu aş avea nici o scuză

Dacă astăzi aş tace;

De-o viaţă încoace

Mă obstinez a-mi zugrăvi

Chipul meu adevărat,
Cel de zi cu zi.

Am încercat în noroi

şi apoi în oglinzi;
am încercat şi-n ape

am încercat şi-n noi...

Dar nu văd decât umbra

sumbra mea soră uitată de soare

ştearsă nălucă pe care lumea

cu nepăsare o calcă în picioare.

Dar chiar şi ea, umbra

azi nu mai e a mea, nici a ta;

e a lui, a Poetului.

 

Eu şi umbra mea dinafară

ca şi cea dinlăuntru

stăm în genunchi pe-o lacrimă

în faţa lui Făt-Frumos-din-marmură

încoronat cu florile de tei

purtat pe aripi de un  zmeu

şi dus pe ape-n care curge Dumnezeu.
 

15 iunie 2009

                                Emanciparea umbrei

 

Balada unui mugur mort
Azi a murit un mugur
Tăcut şi trist s-a stins
Şi nici că şi-a deschis vreodată
Gura de petale nesărutată.
Şi plânge valea toată
Căci orice mugur mort
E o floare ratată.

Grădina plânge în tăcere

Bob de lumină neprihănit

Mugur naiv ce a-ndrăznit

Să iasă-n lume şi să spere.

 

Vântul îi şoptea

Din gură-i jura

Şi îi promitea

Soarele iubirii

Moartea amăgirii

Şi albine multe

Gura să-i sărute.

 

Dar vântu-a uitat

Tot ce i-a jurat

Şi de neaua rea

Nici că îl păzea.

Peste trup fragil,

Plăpând, de copil,

ninsoarea cădea

şi mi-l îngheţa.

 

Muguru-adormit

În noapte zidit

La soare striga

Şi îl implora

Neaua să i-o ia

De pe trupu-i mic

Şi viaţă să-i dea

Din soare s-o bea

Să-i lase un pic
Deschis geamul mic
Să-i intre iubire
Pic de fericire.

Rău vântul urla

Crivăţ rău venea

Neaua o usca

Şi o scutura

De pe trupu-i moale

Fără de petale

Fără de parfum

Cu norocu-i scrum.

 

Mugur mic cădea

Iarba îl primea

Pe braţe-l purta

Şi îl legăna :

 

« Mugur-mugurel,

n-aşteptaşi niţel

să creşti o lecuţă

te duseşi, drăguţă,

pe-a Plângerii Vale

putrezişi pe cale… »

 

Mugurul mijea

Ochişor de nea

Şi o lăcrămioară

A ţâşnit afară

Ca un sfânt inel

Şi l-a cununat

Cu Soare-Împărat.

Dară şi pe ea

De nea, lacrima,

Vântul o ducea

Moartea o lua

Şi din pic de rouă

De sub lună nouă

a-nceput să plouă.

 

Cu verdele crâng

Codrii veştezi plâng

O iubire-n mugur moartă

Crucificată în soartă.

… Căci orice mugur mort

E o floare ratată.


3 iunie 2009

 

 

 

              Iubire nedecisă
              Floare ratată

 

 

 

 

Iartă-ne  Marie
 

Că te-om ruga cu fiinţa, cu mintea sau din gură

mută, strivită, strâmbă de păcat sau de ură,

Că te-om ruga cu fierul, că te-om ruga cu lemnul,

Nu-ntârzia, Marie să-ţi laşi în lume semnul!

 

Mai uită-te odată, ‘nainte de urcare,

În ochiul ce se-nchide cu doru-nfipt în soare

Mângâie-ne cu ploaia, ne bate cu lumina

Coboară-ne-n genuchi, să-ţi îngrijim grădina

Arată-ni-te iarăşi cu mila, cu iertarea

Şi fă-ne să-nţelegem ce sfântă-i împăcarea.

 

Dar unde mai întâi să-ţi pleci curata faţă,

Spre care colţ de lume, spre ce vale secată

Să-ndrepţi fântâna firii

Ce sursă-i de minuni şi-Izvor Tămăduirii?

 

Cum să te-mparţi, Fecioară, la-atâta suferinţă?

Omu-i departe... cade pierdut în nefiinţă

Se-afundă, se-nconvoaie, scrâşneşte, nu se roagă

Şi vocea-i răguşită se stinge-ntr-o viroagă.

 

Ia-l de mână, Marie, că-i tot copilul tău,

Tu ceartă-l şi-l mângâie pe om, dar dacă-i rău

Şi haina curată-ţi murdăreşte,

Şi roua ta cea sfântă sub cizmă ţi-o striveste,

Să nu-ţi risipeşti mila, nici să nu-i întinzi mâna

Orb şi cu buze arse să-şi caute stăpâna!

 

Dar pleacă-te, Marie, spre cei loviţi, că-s buni,

Şi rabdă în tăcere, şi mai cred în minuni

Şi-aprind o lumânare, mai dau un ban în cale,

Şi beau din izvorul sfinţit al lacrimilor tale.

 

Şi de-au greşit vreodată, poate fără să ştie,

Pe ei, pe noi ai tăi, tu, iartă-ne, Marie!

 

15 august 2006

 

                            Fecioara din piatră vie

 

La Vierge Bleue de Chartres

Au lieu de ciel, des murs de cathédrale
En guise d’air, vieux bois de santal
A la place du soleil, un haut front bleu et pâle
perce le vitrail tissé sur un portail.
 

Comme autres fois Claudel, perdu dans ses pensées
Je me recueille sous La Vierge Bleue
Par les „entre les lignes” je me laisse emporté
Au coeur du vitrail, ręveur et silencieux. 
 

Mais tout d’un coup le verre se casse et frissonne
La Belle de Verričre avec le saint enfant
Descendent des abîmes. Leurs âmes qui raisonnent
Arrivent jusqu’ŕ moi, sur une brise de vent.
 

La femme se voűte les épaules; s’évertuant
se penche et cache sous un voile de soie
Jésus, qui tient ŕ sa gauche un bouclier d’argent
Tendis que de sa droite il nous montre le Trois.
 

The Blue Virgin me parle d’une toute petite voix.
Les morceaux bleus de ciel s’enfoncent dans mes pensées
Avec tout leur mystčre, avec tout leur émoi
Ils déchirent l’histoire des milliers d’années

Elle vient prčs de moi, la mčre endolorie.
Sur son visage pâle jaillissent des larmes de verre.
Me dit qu’elle est blessée. Son front effleure la terre
Se tourne vers Jésus... Mais Lui, il est parti.
 

Elle le pleure, pauvre sainte, nous demande de l’aider.
Je lui dis: „- Ne pleure pas, ma mčre, Christ est ressuscité !”
”- Oui, oui...”- dit-t-elle –„ mais vous l’avez ignoré...
Et je ne pleure pas mon fils, mais vous, dont j’ai pitié...”

 

 

 

Cercelul
 

Îţi agăţi privirea

De cercelul meu

Eu mă agăţ de privirea ta

prin acelaşi cercel

şi privirile noastre nu se întâlnesc

 

cu toate acestea,

privirile noastre ne străpung

până în străfunduri.

 

16 octombrie 2007

 

 

Triunghi magic

 

 

La boucle d’oreille

Tu accroches ton regard

Ŕ ma boucle d’oreille

Je m’accroche ŕ ton regard

Par la męme boucle d’oreille

Et nos yeux ne se croisent pas

 

Pourtant, nos regards nous percent

Jusqu’au plus profond de nous.
16 octombrie 2007
 

                                                                   

Buzunarul rupt

Îmi port în buzunar întreaga viaţă

E ghemuită-n ceasul vechi cu lanţ

O moştenire de familie, din Bizanţ,

De la un unchi, fost funambul pe-o aţă.

 

Am mai trecut o dată pe acolo

La amiază eram sigur pe mine

Om bine aşezat în soartă şi în sine

Îmi făceam numărul de trapezist în solo.

 

Îmi pipăi ceasul – este ora nouă

Ce vârstă am? Cât mai am de parcurs

Din limitatul vieţii harnic fus ?

Cadranul ceasului s-a spart în două.

 

Merg fluierând pe străzi, parcurg oraşe

Şi vechiu-atlas al lumii, de spendori,

Mă ia de mână şi îmi toarnă-n pori

Miresme de castele răstignite-n guaşe.

 

Prin mica gaură din buzunar

Se scurge-ncet nisipul viu din oase

Înc-o bătaie-două şi-n carcase

Va şuiera ca vântul suflarea, tot mai rar.

 

 

Alerg nebun pe străzi şi-un zid înalt

Ce indolent vrea să-mi reţină pasul

Îl trec prin mine; iarăşi privesc ceasul

Minutarul trişor a şi făcut un salt.

 

Am dispărut din lume de un secol

Deşi n-am încă douăzeci de ani

N-am dat pe viaţă decât doi-trei bani

Şi-am dat cu tifla vechiului oracol.

 

Mi se părea că am o veşnicie

Din care să mă-nfrupt din pomul vieţii

Cine credea că-n zorii dimineţii

Răpit voi fi din tâmpla-mi argintie?

  

Am vrut zadarnic să îi dau ocol

Acelui nor plăpând pe care l-am albit

Speram să fiu cu-o oră două păsuit...

Dar pipăi buzunarul... Şi e gol.

 

15 ianuarie 2009

 

 

O pasăre a murit

Aş fi îngenuncheat la uşa ta

Din suflet ar fi dat năvală crinii

Cu albul lor parfum tăcut de nea,

Desprins din taina nopţii şi-a grădinii.

 

Şi te-ar fi nins zăpezi imaginare

Cu aripi moi, pe corpul tău fierbinte

Albite umbre-n şiruri visătoare

Ce fac să uiţi şi să-ţi aduci aminte.

 

Dar uite, pasărea murit-a-n zbor

A căzut glonţ, mai grea decât pământul

Străpuns-a carnea neagră a năucului dor

Pulverizând iubirea ce-a-mprăştiat-o vântul.

 

Şi gândul iar e singur şi schiop şi zăbăuc

Umblă ce colo colo şi nimeni nu-i vorbeşte;

A-mbrăcat, resemnat, haina de eunuc

Cu chipul în pământ, privirea şi-o fereşte.

 

Şi totuşi... Uite că cineva-l zăreşte

Vine cu haina-i lungă şi neagră, fluturând

Cu pas uşor şi sigur, care nu se grăbeşte...

O pasăre-a murit când m-ai lovit în gând.

 

28 iulie 2008

 

 

Taci
O, taci taci!

Ascunde-ţi gândul

Sub mantii de gheaţă.

Ei sunt la pândă

Şi-abil ne pescuiesc
Cu cârligul din undă.

 

Uite aici, în palmă,

Cenuşa ta, cenuşa mea;

Zbura-vor mână-n mână

Pe ultimul lor drum

Spre soarele negru

Ce ne-a urmat exemplul

Făcându-şi tot aurul scrum.                                                             

 

4 decembrie 2008            

Soare trist

 

 

 

Ulcica
Olaru-o zămisleşte din apă şi pământ

Stă aplecat pe roată şi fără un cuvânt

Pântecu-i rotunjeşte.

Şi roata, fericită-i toarce gând…

Iar gândul, filozoful, îi şopteşte :

 

Ulcica ne adapă când ni-i sete

Ulcica ne dă vin, ca să ne-mbete

Ne-mpodobeşte mândră policioara
Cu taine de argint o umple seara.

 

Când osteneşte de atâta muncă

Ulcica doarme-nfiptă-ntr-o ulucă

Destinul însă, neagră pică-i poartă:

Ulcica va sfârşi ca oală spartă.

 

Citind rotund, în gândul lui,

Harnica roată optimistă

Murmură-ncet olarului,

Făcând încă un tur de pistă :

 

Că nu-i bai de s-o sparge oala

Că bucuriile-or da năvala

Căci stă demult scris în ghioc

Că cioburile-aduc noroc.

24 mai 2009

Prea cuminţi

Nu mai am timp să le citesc...

Îmi plouă-n casă, tencuiesc

Stive de cărţi, cete de prieteni

Ce adormiţi vorbesc în somn

Vorbesc cu mine despre OM.

 

Le pun la cap o lumânare

Câte una de fiecare

Că s-a umplut casa de ziuă,

Ziua de-apoi ce o purtăm

Cuminţi, fără s-o ştim, în noi.

 

Deschid o carte, la-ntâmplare

Şi gându-mi fuge iar la soartă

Toamna din ani îmi bate-n poartă

Şi ştrege umbra-zdreanţă a iubirii fugare.

 

Cu cât se face-n noi noaptea mai deasă

Cu-atât ni se apropie ziua cea rea;

Las plină de fructe livada neculeasă

Ani-lumină de rânduri pe rafturi dospească

Ospăţ la nunta unei vieţi cu moartea sa.

 

Uitată prin sertare, viaţa netrăită

Va-mbrăca în nopţi reci strigoi cu flori în dinţi

Plasmă fierbând de doruri, setea neostoită

Ce n-a ştiut să ceară să nu fim prea cuminţi. 

13 ianuarie 2009

 

Odisee ratată

Lui Ulyse i se urâse

Să piardă vremea pe acasă

Se plictisise de comfort

I se luase şi de mireasă,

Vidată toată de mister

În pat nu-l mai urca în cer…

Aşa că traista în băţ şi-o puse

Sări în barcă şi se duse…

 

A umblat el cu zecile de ani

de l-au golit sirenele de bani,

de toate cele şi de vlagă ;

dar setea de-aventuri rămas-a-ntreagă.

*

Aplecată pe lemn, frumoasa Penelopa

Îşi lucra pânza albă, visând-o pe Callypso

Ce-i seducea bărbatul cu formele-i drăceşti

Şi pânza albă-ntinsă pe cadrul de război

A început s-o ţeasă cu fire de noroi.

 

Oftând după bărbat un an, doi, trei, cincizeci

« Ei, Ulyse, Ulyse… cu măsura te-ntreci… »

S-a privit în oglindă – timpul o ciopârţise

Şi pânza găurită ici colo o cârpise...

Dar uite-aşa, de-o dată, femeia apucată

Se pălmui-n oglindă : - Proastă !

Ci du-te de te-mbată,

Găseşte-ţi un amant sau câţi oi vrea, mai mulţi

Las-o dracu’ de pânză, că şi porii din piele

Ţi-au devenit cărunţi!

 

Şi într-o zi de vară când luna-n cer s-a spart

Ea a dat foc la pânză, buzele şi-a muşcat

Şi trântind uşa-n urmă-i,

A plecat.

                  *

Bătrân exfoliat, jegos şi cocoşat

De cât fusese prin paturi umblat
Ulyse jegărit s-a-ntors sfârşit…

Dar mirarea-i fu mare

Când găsi casa goală, golită şi de sare.

 

Unde eşti tu iubită, frumoasă Penelopă,

Puicuţa mea, tu ciută, divină antilopă,

Pe unde mi te-ascunzi ? Ci vino, rade-mi barba

Şi părul să mi-l tunzi!     

 

Dar casa lui pustie suna a tobă spartă

Nici farfurii, nici crătiţi, din ceşti, nici măcar toartă…

Cu mâinile-i murdare el faţa şi-o cuprinse

- Ce ai făcut din tine, nenorocit Ulyse ?!

 

Ghebos, deschise uşa, luă barca şi porni

Pe mare, chemând moartea;

Dar moartea nu veni.

 

Ani mulţi umblă fantoma împiedicată-n câlţi...

Pe-ape plutea o haină şi doi pantofi desculţi.                          

20 iunie 2009

 

 

 

Odisee ratată

 

 


 

Sa nu-mi mai ningi

Să nu-mi mai ningi în grădină

eu, noroiul din mine,

îl acopăr cu flori de primăvară

Nu te mai osteni degeaba

Floarea e mai importantă decât zăpada.

 

Floarea e vie

... şi pentru puţin timp.

Eu, în mine, am cultivat mereu
o grădină într-o oglindă,

Care reflectă doar primăvara.

 

21 martie 2009

 

                      Metamorfoză

 

 

Cununa de plopi

Din brazdele adânc tăiate-n frunte
Crescut-au spini cât fără de soţ plopii.
Christul tău răstignit închide ochii,
Să nu-şi vadă în tine rănile lui cărunte.

17 februarie 2010

 

                      Cunună de plopi

 

Ucenicul raiului

Uite-l cum mai bate câmpii

Să iasă din rouă ouă

Să-nvie cu luna nouă

Viaţa şi-o taie în două.

 

Din una
căzut-a luna

Si-n locu-i gol de pe cer
Se-aşeză soare stingher.

Din cealaltă

frunte-naltă

Se-nălţă pân’la Eu

Să-l vadă pe Dumnezeu.

 

Bat colpote de azur

În cerul înalt gri-sur

Gândul alb, zeu primenit

Rugăciunea şi-a zidit.

 

Şi-a urcat a tot urcat

A sărit malul surpat

Şi-a ajuns în inima

Zeului fierbinte Ra.

 

Muza şchioapă arsă-n tuci

Sărind garduri de năluci

Clocoteşte se trudeşte

Să prindă în năvod peşte.

 

Dară lacul a secat

Din soare nu iese apă

Piatra seacă nu adapă

Ucenicul însetat.

 

Cu toiagul lui de fum
Taie-ncet ultimul drum

În plânsetul naiului

Ucenicul raiului.

 

6 ianuarie 2009

 

Ulciorul cu gânduri

Oglinda mea îmi spune c-ar trebui să mor

Şi corpul meu întreg, tot asta-mi spune;

Mă fac că nu aud... mai ştii prin ce minune

prin porii vieţii putea-voi înc-un an să strecor?

 

Nu se mai recunoaşte, om cu om diform

nici eu cu cei din jur, nici ei cu mine;

Doar ochiul de copil, doar el mă ţine

să nu mă trag sub piatră, şi să dorm.

 

Priviri trufaşe-n ochi răi ce ard în ură

mă-ntâmpină la cel mai mărunt pas:

« De ce nu pleci de-aici ?! De ce-ai rămas ? »

Fiarele mă pândesc la orice cotitură.

 

Doar câţiva ochi senini, din cărucior

Mă privesc blând... mă mângâie-o speranţă

Şi-atunci mă-ndrept spre uşă, cu o mână pe clanţă

şi cu cealaltă mână, turnând apă-n ulcior.

 

Şi ies din nou în prag, mă uit la cer plângând...

Ţesut e din priviri albastre, de copii

Mă trag şi mă-nvârtesc cu alte jucării...

Copile, de ţi-e sete, îţi dau să-mi bei din gând.

 

20 martie 2009

 

Bocet la aniversare   

Lacrimi pe geamuri
Ferestre de închisoare
de închis soare
Soare închis pentru totdeauna.
Mă plâng pe mine cea de azi,
cea de azi-gri,
cu-n loc de inimă
o pasăre colibri
ce-n zorii mici muri.

Şi mă întreb smerit:
Câte morţi voi mai trăi
în fiecare zi
ce încă n-am murit ?

martie 2009

 

      Victoria întunericului asupra luminii

 

 

Trei pietre

Iubirea-adevărată l-a-ntâmpinat târziu
Uitase-n zile aspre rotunzii sâni de fată
Şi umeda licoare de buze parfumată
Şi dorul alb de ducă de tânăr bidiviu.

Dar uite că iubirea-i dă ghies la bătrâneţe
Cum poţi muri, cu-n juru-ţi atâta frumuseţe? 
Cu-atâta piele caldă, atâta prospeţime…
“Nu fugi tinereţe, nu te speria de mine!”

Cu părul încă-n coade, vine ea, o fecioară
cu sex moale, fierbinte şi-n mână o ţigară
Şi îi pătrunde-n suflet, bunicului zglobiu ;
Păcatul bate-n pinteni : ci fugi, fugi, bidiviu !

Calul înfierbântat, ca vântul se porneşte
Spre fânul proaspăt, verde, ce i se dă să pască;
Bătrânu-şi rade barba, îşi pune şi o mască
Vigoarea îl cuprinde şi trupu-i se trezeşte.

Fecioara îşi deschide largi nurii spre orgie
El de privit se-mbată, îi tremură genunchii
Poţi să pătrunzi în carnea fecioarei prin magie ?
Ci nu aşa moşnege ! opinteşte-ţi rărunchii!

Cu inima o rană, cu trup scăldat de ape
Bătrânul se smuceşte şi încearcă să scape;
Focul abia aprins arde mocnit în vetre…
Şi calul cade mort cu capul pe trei pietre :

Inima tinereţii şi sânii unei fete.
30 iunie 2009    

Am întrebat-o

Primăvară, tu crezi că
Nebunia noastră-i sfântă?
Şi primăvara
A început să ningă blândă.
Apoi a surâs mângâiată
De vântul de miazăzi.
Şi nu se auzi
Strigată :

Primăvară, primăvară,
Nebună, sfântă primăvară,
De Dumnezeu din nopţi trezită…
Să nu mă uiţi neînflorită.

20 martie 2007 !   

 

                             Miracolul primăverii

  

Je lui ai demandé

 Printemps,
 qu’est-ce que tu dis
 De notre sainte folie ?
 Et le printemps
 Se mit ŕ neiger lentement
 Puis, il a souri
 Caressé par le vent
 Du midi.

 Je lui ai dit :
 Printemps, printemps,
 Fou, saint printemps,
 Printemps, mon doux

 printemps chéri,
 Nu m’oublis pas non fleurie !
 

           
  20 mars 2007

 

Printemps

 Le printemps est partout - en nous,
dans l’air, dans le ciel, mais surtout
dans l’hiver męme, qui s’estompe doux
dans les jardins frappés d’automne
dans les cloches d’église qui résonnent
pour annoncer la grande nouvelle :
le printemps a ouvert ses ailes
de papillons, de fleurs, de trilles,
de couleurs vives, d’amours subtils
qui naissent dans la rosée de l’herbe
niant toute raison du verbe.


le printemps sait qu’un jour mourra
mais il meurt quand il fleurira.            


mars 2007

 

                Dansul morţii primăverii             

 

Tout sur tes limites

Tout ce présent qui tourne au passé
Tout ce présent
oů tout se présente en blancs souvenirs
Tout ce présent qu’on nous offre
et qu’on ne peut pas garder
On le déchiquette en miettes
d’inutiles invisibles vérités.

On quitte ce présent
des non-dits plein le cśur
pour le voyage on prend
la vieille valise vide
et l’âme pleine et lourde
des choses qu’on laisse muettes
qu’on laisse dormir tranquilles
dans l’âme devenue sourde.

On se heurte ŕ ce mur
tissé de briques sanglantes
On veut briser ce mur de limites
trop longtemps cachées
ce mur qui ose nous mettre ŕ genoux
nous, qui avons osé avoir essayé.

Voilŕ, c’est jusque lŕ,
pas plus, pas plus loin que ça
Accroupis-toi et laisse pousser l’herbe jaune
Entre de bon gré dans la danse de l’automne!
C’est notre sort ŕ tous et maintenant c’est ŕ toi.

Regrette tout ce que tu veux,
Personne ne t’entendra.
Si tu veux, pleure ou ris
Personne ne s’en souciera
Il te reste ton Dieu si tu en avais un
Te tendra-t-il la main ?

Tout ce plomb que tu faillis transformer en or
Qui te tire vers le bas, oů l’on croise la mort
Tout ce plomb est ton sort.
Accepte-la, ta vie, comme tu acceptes la croix
Ou comme ta loi, rien ne changera.

Ce mur en briques de sang
Qui s’acharne sur toi
C’est le bout du chemin
C’est ton Antichrist ŕ toi.
Ce mur fait de limites
C’est le seul qui résiste
Qui ne s’effondre pas
comme tous les autres murs, de sable,
de tes châteaux d’Espagne
qui coulent sous tes pas...
Ce mur ne tombe pas.
Approche-le et touche-le
sans crainte ni peur,
tristesse cynique ou joie
Approche-le, car tes limites c’est toi.

12 mars 2007
 

Efecte de primăvară

E atât de adâncă primăvara
Că pomii înfloresc până-n rărunchi;
Se înveleşte-n triluri vechiul trunchi
Spre cuib o păsăre-şi struneşte goana .

De floare plină e coroana
De floare-i plină umbra ei.

Cireşul slobozeşte
A florii albe turma
Flori ce nu-ncap în coamă
Fac să-nflorească umbra
Vântul îngân-o gamă
Mângâind primăvara
Un fluture albastru
Aduce-n aripi seara. 
4 aprilie 2007
                                                     

                          
Nimeni nu va şti
Şi marea se înalţă-n cer
Pe aripi
Din undele din ape
Se modulează cântec
Spre nori
Din stropii mici şi solidari
Ţâşnesc cocori
Cu aripile-ntinse peste lume
Atâţia oameni
Atâtea păsări fără nume
Vor dispărea
Până mâine în zori.

Cu vântul îşi vor şterge urma
La ţărm de mare, pe nisipuri
De parcă n-ar fi fost ciripituri şi cipuri
alte dăţi;
Cuvântul mort din unde
de n-ai vegheat, de n-ai trudit
nu va-nvia în cărţi.
Şi nimeni nu va şti
că ai trăit,
când ai murit.
                                                                                                                         

 

14 martie 2009

 

L’hirondelle est morte

Au seuil de la porte de son âme
L’hirondelle ne fera plus son nid
Possibles souvenirs meurtris
Brűlent mornes, accroupis
dans leurs cendres.

Libérée de la haine, l’indifférence jubile
Dans son manteau gris-acier
Le cśur glacé, cynique, se tait
Et se protčge distant, habile.

L’oiseau se fit pierre
Quand la porte se fit mur.
                                                                    

 

21 martie 2007

Oare?...

Vis întrerupt

Rupt din taina memoriei

Ei, celei moarte

Arte divine

Ne smulg din morminte

Minte şi suflet opuse

Se calcă-n picioare.

Are o şansă cel ce nu moare?

Oare?...

 

4 februarie 2010

 

Inimă care ucide

 Femeia-om-de-zăpadă moare

încet, încet, pe-o stradă oarecare.

Moare fără să ştie, fără să ştim,

Într-un banal oraş anonim.

 

Cel ce din nea a zămislit-o,

din morcov, ardei iute şi cărbune,

îi puse-n piept şi o inimă caldă

care pulsează şi-n iubire-o scaldă,

prin nu ştiu a magiei ce minune.

 

Buzele ei zâmbesc, zâmbesc într-una

sărută soarele şi adulmecă luna,

în timp ce se scurge cu tot cu vestmânt

încet, tăcută, spre pământ.

 

Şi moare şi râde, şi râde, cu buzele ei

de ardei iute şi de funigei,

Şi râde şi moare, fără voia ei

Doar din voia lui, a copilului;

El, ce neştiutor, i-a pus

în pieptu-i de colivie

o inimă vie

cu pulsaţii placide,

care în timp ce îi dă viaţă,

o ucide.

 

31 ianuarie 2010
 

          Căldură latentă de iubire...
                  Mă topesc
   
                     şi mi-e frig...

             Chaleur latente d'amour...
                   Je fonds
                        et j'ai froid...